Cînd am terminat facultatea, la începutul anilor '60, erau la modă, în istoria literară, periodizările. Am mai scris şi cu altă ocazie despre asta. Ulterior, pe fondul creşterii influenţei lui Călinescu, pe de o parte, care a condus la o escamotare a obiectului istoriei literare prin accentuarea rolului criticii, iar pe de altă parte, prin impunerea anistorismului structuralist, preocuparea pentru decupajul faptelor de istorie literară a căzut în desuetudine. Cînd nu s-a renunţat cu totul la criteriul istoric, locul istoriilor propriu-zise l-au luat panoramele. În acestea, periodizarea se făcea de obicei pe decenii şi pe genuri. Abia în timpul din urmă, lectura postmodernă a literaturii a readus în discuţie şi alte criterii, unele abandonate în trecut, altele noi, şi a retrezit interesul pentru periodizarea istoriei literaturii. În plus, au dispărut anumite reticenţe de natură ideologică, vinovate şi ele de raritatea istoriilor literare (ca să nu zic absenţa) în anii comunismului.
La acestea, trebuie adăugată o modificare de perspectivă: îndepărtarea de anumite fenomene creează acel efect de masificare şi stilizare de care vorbea T. Vianu capabil să ne împiedice a ne rătăci printre detalii ignorînd întregurile. Cel puţin două astfel de reconsiderări importante se cuvin menţionate. Este evident că ele datează din deceniile ultime. A fost, de exemplu, "întregit" romantismul românesc. Contribuţia decisivă a avut-o cartea lui Virgil Nemoianu, Îmblînzirea romantismului, chiar mai înainte ca ea să-şi aibă versiunea românească. Putem privi acum romantismul românesc ca pe un întreg, dincolo de tensiunile, precum aceea dintre clasic şi romantic, sau de considerentele de epocă, precum existenţa unui preromantism sau a unui romantism întîrziat (Eminescu), care au sabotat pînă deunăzi omogenitatea curentului. Acelaşi lucru s-a întîmplat cu modernismul. O carte recen
