Triumful securismului la sate şi oraşe: nu găsesc expresie mai potrivită pentru a descrie goana ministerelor în a-şi constitui propriile servicii de informaţii. Dacă ar face-o din buzunarul propriu, n-aş avea nici o problemă: oamenii ar continua, în democraţie, ceea ce începuseră sub dictatură! Din nefericire, toate aceste extravaganţe cu aer de imbecilitate sunt experimentate pe banii fiecăruia dintre noi. E suficient să citeşti cartea generalului Pleşiţă ("Ochii şi urechile poporului", Ianus Inf S.R.L., 2000) pentru a te convinge de inutilitatea serviciilor secrete româneşti şi de lipsa lor fundamentală de loialitate faţă de guvernanţi. Pătrunşi până-n măduva oaselor de boala secretomaniei, securiştii îşi urmăresc, în orice timp şi în orice loc, exclusiv propriile interese.

Las deoparte mitizarea de către generalul-bătăuş a Securităţii (văzută drept instituţie ce traversează eonii şi regimurile politice, acestea din urmă percepute ca paraziţi vremelnici ai singurei entităţi născute din voinţa poporului şi pentru binele poporului!) şi mă întorc la ceea ce se poate discerne printre rânduri: incapacitatea structurală a serviciilor secrete nu doar de a prevedea viitorul, dar şi de a împiedica desfăşurarea evenimentelor importante. Prinsă pe picior greşit în decembrie 1989, Securitatea depune de atunci încoace eforturi de imaginaţie considerabile pentru a-şi reface prestigiul. Basmele cu priză la prostime ale lui Pavel Coruţ sunt cel mai bun exemplu, dar nu singurul.

Că securiştii iuţi de condei şi-au impus punctul de vedere se observă chiar în aceste zile: competiţia grotescă între Ion Iliescu şi Adrian Năstase, dar şi între diverşi generali de armată ce şi-ar dori uitat trecutul de mânuitori docili de roabe pe şantierele socialismului, descrie infantilismul, ca să nu spun prostia crasă, în care se leagănă stăpânii de azi ai României. Victime ale ră