Începînd de săptămîna trecută, cine vrea să-şi vadă dosarul pe care i l-a făcut Securitatea îl poate consulta în sala de lectură a CNSAS. Poate că unii dintre cei care se aşteaptă să aibă nevoie de zeci de ore de lectură, pentru a ajunge la capătul dosarului lor, vor fi dezamăgiţi. Poate că din cauza faptului că numele informatorilor au fost şterse vor fi destui cei care îşi vor chinui memoria să-şi amintească cine i-ar fi putut turna în cutare moment al vieţii lor. Probabil că acest exerciţiu va produce şi bănuieli neîntemeiate sau false revelaţii. S-ar putea, de asemenea, ca unele dintre aceste dosare să fi fost cosmetizate sau chiar metamorfozate în cei unsprezece ani care au trecut de la Revoluţie.
Cea mai mare parte a populaţiei din România nu manifestă nici cel mai mic interes faţă de aceste dosare. Aşa că cei care s-au tot temut că accesul la ele va deschide o Cutie a Pandorei s-au înşelat. Ori poate au vrut să (se) înşele, pentru a nu se ajunge, în România, chipurile, la drame şi la vindicte stîrnite, în masă, de dosarele Securităţii.
Evident că cei mai mulţi care vor să-şi citească dosarele n-au depus cereri la CNSAS ca să se afle în treabă. Presupun că ei fie că s-au simţit supravegheaţi de Securitate, fie că au experimentat într-un fel sau altul, efectele practice ale turnătoriilor care s-au făcut despre ei.
De ce contează că o minoritate a populaţiei României vrea să-şi consulte dosarele, în loc să încerce să uite cu ce se ocupa Securitatea?
După părerea mea, această explorare individuală a dosarelor de Securitate va duce, încetul cu încetul, la dispariţia sindromului suspiciunii din societatea românească. Şi asta nu atît din cauza informaţiilor care se vor afla din dosare, cît din pricină că delaţiunea va primi astfel o lovitură zdravănă. Specia turnătorilor nu va dispărea în România, de asta sînt convins, dar tur
