La prima vedere (citire), discursul poetic al lui Alexandru Muşina e, în obişnuinţa optzecistă, înţesat de datele concretului, sfidînd convenţia elevată, printr-o "democraţie" a imagisticii ce înclină spre "urît". E la mijloc o productivitate plebeiană, procedeu energic de revitalizare a limbajului asociativ, terapie de şoc a acestuia, dar şi o sumisiune la un concret dur, imperativ, ce poate semnala fie o biografie dificilă, fie o epocă inicvă. O dictatură, am putea spune, a unui concret drastic, cu note de periferie mizeră, noroioasă, dar şi, în mod sarcastic-complementar, cazone, pe care a înregistrat-o, iniţial, Ion Caraion: "Soldaţii vor lăsa dîre mari de noroi/ Şi miros de cartofi rîncezi, de macaroane/ În mica ta bucătărie albastră/ Cu elefanţi roşcaţi pe pereţi, cu reclame/ De şuncă presată şi vinuri de Rhin./ Mozaicul va scînci ca un căţel./ Scaunele, îmbufnate, vor cere să li se facă/ Dreptate la suprema instanţă./ Tu însă îţi vei pieptăna părul de salamandră-amăruie/ Şi ai să-ţi spui că frunzele de salcîm/ Sînt ca nişte răni pe umerii copiilor./ Acum, cînd marele oraş e îmbrăcat în kaki" (Scenă de gen IV). Baudelairismul actualizat al autorului Cîntecelor negre e reluat cu vervă proprie: ""Am oroare, i-am spus,/ De această maşină de întins dimineţile,/ De frunzele aurii, de tutun, pe care le recoltăm/ Din tarlalele epuizate ale nervilor,/ Am oroare de fecioarele gelatinoase ale marelui oraş".// Apoi au adus prînzuri bogate,/ Chelneri cu feţe de înecaţi ne-au aşternut înainte/ Cadavrele florei şi faunei naţionale/ Preparate savant. Noi trebuia să fim veseli,/ Trebuia să spunem cuvinte/ Care să nu poată fi uitate uşor" (Planetă de sulf). Însă nevoia de poezie ideală revine intempestiv, chiar în miezul acestui naturalism sufocant. Disfuncţionalităţile realului tind a se compensa prin funcţionalitatea poeziei ca inefabil, ca intangibil ce se transmite co