Există scriitori care pictează şi pictori care scriu. Munch a pictat şi a scris cu aceeaşi intensitate. A picta şi a scrie sunt două activităţi creatoare care nu se pot împăca fără riscul ca una din ele să facă umbră celeilalte. Cel puţin aşa cred criticii de artă.

Acum câţiva ani, când traduceam din Strindberg, un prieten mi-a dat manuscrisul romanului acestuia, Le Plaidoyer d'un fou, pe care Munch îl cumpărase de la autor pe când acesta avea grave dificultăţi economice. Romanul fusese refuzat în Suedia şi publicat în Germania şi apoi în Franţa, iar Strindberg avusese de suportat consecinţele juridice ale faptului de a fi fost, în morală, înaintea timpului său. Scrisă direct în franceză, cartea aducea în lume un tip de femeie care nu avea nimic în comun cu imaginea veche, tradiţională. Sulful răspândit de Le Plaidoyer d'un fou avea mai târziu să stingă mirosul de tămâie şi prejudecăţile pe care lumea le avea în privinţa sexualităţii devoratoare a femeii şi a forţei ei.

Pe marginile manuscrisului, Munch făcuse comentarii bogate - aceste note puteau constitui un roman paralel cu acela al prietenului, rivalului şi duşmanului de mai târziu. Se pare că, începând de atunci, Munch a început să scrie un fel de jurnal: Jurnalul unui poet nebun, despre trăirile sale intime, despre acel timp special, "timpul lui Carmen": "Kierkegaard a trăit pe timpul lui Faust, Don Juan - Mozart - Don Juan. Era timpul când bărbatul o seducea pe nevinovata fată. Eu am trăit timpul tranziţiei către emanciparea femeii, atunci când sosise vremea ei norocoasă, când femeia era cea care seducea, tenta şi îşi înşela bărbatul. Timpul lui Carmen. Timpul în care bărbatul începuse să devină cel slab." Aceste notaţii nu sunt în realitate un jurnal - poeţii nu pot scrie jurnale obişnuite, în care banalităţi rivalizează cu plicticoase descrieri - jurnalul de poet al lui Munch conţine not