Sub titlul Punere în abis, Irina Mavrodin îşi reuneşte, într-un singur volum, poeziile, de la debutul ca poetă, în 1970, până la Vocile, ultimul volum, din 1998, cel pentru care a primit Premiul pentru Poezie al Uniunii Scriitorilor.

Referinţele critice şi nota bio-bibliografică de la sfârşitul cărţii lasă să se întrevadă, de ce activitatea de poetă a Irinei Mavrodin a fost mult timp ocultată, rămânând în umbra aceleia de eseistă şi traducătoare. Debutul a fost bine primit de critică, semnalat ca eveniment în numeroase reviste literare ale vremii şi urmat, la un an, de un nou volum - Reci limpezi cuvinte. Volumele următoare apar însă la intervale mari în timp şi, deşi apreciate de critici, au fost mai puţin comentate: Copac înflorit - 1978, Picătura de ploaie - 1987, Vocile - 1998. Punere în abis adaugă acestora douăzeci şi una de poeme inedite.

Am citat toate aceste titluri pentru că ele, chiar singure, reuşesc să vorbească despre traseul poeziei Irinei Mavrodin. O poezie simplă în aparenţă, care se impune prin forţa trăirii şi prin încercarea de-a fi ea însăşi salvarea de la o stare de prizonierat în viaţă, "între două lumi", una "imponderabilă" - aceasta - şi una care "trage în jos" - cealaltă (lumile).

Actul scrierii este asumat ca o datorie sacră - "Să scrii în fiecare zi/ iată un mod de a te ruga" - ce se manifestă, uneori violent, prin nevoia reîntoarcerii, apropierii, posibile doar prin poezie, de "punctul central", loc "vital", primordial şi, tocmai de aceea, "neştiut".

Apare astfel imaginea unui "loc" ale cărui coordonate sunt "câmpia verde", "casa albă", "copacul înflorit", "mormântul mamei" (Enigmă) sau "grădina", în care eul poetic sapă ca în "propriul trup" (Grădina). Dorinţa, nevoia, imposibil de stăpânit, de a pătrunde în interiorul propriei fiinţe creează abisul, o figură geometrică ce se adânceşte, prelungind în int