Apariţia la Editura Humanitas a celebrului eseu al lui Ortega y Gasset, Dezumanizarea artei, alături de alte cîteva articole şi studii de estetică ale autorului, nu poate să treacă neobservată. Chiar dacă astăzi, în epoca permisivităţii şi a performativităţii, cînd graniţele dintre diversele discipline se efasează, iar studiile culturale se află în plină ofensivă, lectura unor eseuri de estetică poate părea o îndeletnicire desuetă, totuşi cititorul care se va încumeta într-o astfel de "aventură", cu siguranţă că nu va regreta. Căci metoda eseistului spaniol ni se înfăţişează înainte de orice ca naraţie dramatică, peripeţie. Această vocaţie a dramaticului, grefată pe intuiţia autorului că orice temă (fie ea din sfera filozofiei, a ştiinţei, a istoriei sau a esteticii) este în fond o interogaţie, exemplele memorabile, de multe ori de domeniul anecdoticului, transformă eseurile lui Ortega y Gasset în demonstraţii pasionante la capătul cărora lucrurile se înfăţişează într-o lumină inedită, o nouă perspectivă se deschide, ca într-un exerciţiu de prestidigitaţie.

Prezente in nuce, în eseul din 1925 (Dezumanizarea artei), toate aceste particularităţi de stil şi metodă, conferă argumentaţiei, excelent conduse, acel charm aparte ce ţine de catifelarea vocii, de opţiunea pentru sensul real, viu al lucrurilor, dezmorţind articulaţiile rigide ale conceptelor mumificate din istoria esteticii. Era şi firesc, pentru că Ortega încearcă aici să traducă în termeni filozofici postulatele unei estetici noi, ale celei moderniste, care abia îşi preciza termenii în primele decenii ale secolului al XX- lea. Procesul de "dezumanizare" a artei este teoretizat pornind de la receptarea acesteia de către publicul larg; ţinînd cont de punctul de vedere sociologic, Ortega y Gasset constată că arta nouă este prin excelenţă "anti-populară": "(... ) o operă oarecare zămislită de ea produ