Pe vremea cînd manelele nu erau încă promovate pe posturile tv, exista un cîntec al formaţiei "Albatros" care se tînguia cu un sound gen Adrian - Copilul Minune : "Nu ştiu ce s-a întîmplat / S-a mărit armata/ Banii nu-mi trimit de-acasă/Nici mama nici tata." Recruţii sau viitorii recruţi îl ascultau prin cîrciumile de mahala şi, în timp ce beau votcă iefină şi lăcrimau la refren ("Stau în unitate / Stau tîrîş pe coate / Fac sectoare şi plantoane / Pîn' la liberare...") îşi închipuiau ce-or să păţească ei "acolo", izolaţi în cazarmă, departe de civilizaţie, înregimentaţi, înmatriculaţi, tunşi chilug, la cheremul vreunui sergent dement care să le confişte ţigările şi să scoată untul din ei dimineaţa, la înviorare. În ultimul timp n-am mai auzit cîntece despre armată, ba mai mult, n-am mai auzit pe nimeni să spună că pleacă în armată. Acest stagiu militar obligatoriu nu pare să aibă nici o implicaţie reală în viaţa băieţilor în jur de 20 de ani. Spectrul lui totuşi există şi creează panică : "Mă caută! Vor să mă salte! Am primit ordinul! Ce o să mă fac?". Se mai găsesc şi portiţe de salvare: "Mă mai înscriu la o facultate!", "Vorbesc cu domnul general, vecinul de la cinci!", "Fug în lume!" O soluţie generală şi pe termen definitiv ar fi "să intrăm în NATO şi armata să devină opţională !". Atunci însă s-ar ridica întrebarea: cine şi de ce ar mai opta pentru armată? Probabil doar fanii filmelor americane de război despre eroismul şi curajul soldatului John sau Peter care îşi apără ţara cu preţul vieţii. La noi vremurile de răstrişte sînt demult apuse, dar cu toate acestea, în fiecare an, Armata (privită în ansamblul ei şi personificată) fabrică soldaţi pe bandă rulantă. Dan (Şapcă îi spun puţinii prieteni, căci poartă tot timpul o şăpcălie albastră cu Chicago Bulls), un tip deşirat şi cam taciturn, a terminat armata acum trei ani şi-şi aminteşte cu duioşie cazarm