Un şir lung şi dezordonat de băieţi cu valize de lemn (la începutul anilor '80). Parcurgeam pe jos cei doi kilometri de la gară la unitatea militară în care aveam să ne petrecem următoarele nouă luni din viaţă. Unii ne cunoşteam dinainte, cu alţii ne-am împrietenit pe drum. Cînd am ajuns lîngă gardul unităţii, un tip din Sighişoara a scos din valiză o sticlă de ţuică şi nişte slănină poftindu-ne să ne aşezăm pe iarbă lîngă el, să mîncăm şi să bem. Se temea evident, că nu-l vor lăsa să intre cu sticla de ţuică. Şi ne-am propus s-o terminăm în cele cîteva minute de libertate pe care ni le mai puteam permite. Dar nici nu ne-am aşezat bine că a şi apărut un subofiţer care ne-a invitat foarte jovial înăuntru, în curte, explicîndu-ne că acolo sînt bănci şi mese la care putem sta mult mai comod decît pe marginea drumului. Deşi nu ne-a încîntat prea tare invitaţia, n-am putut s-o refuzăm. Numai că, odată ce poarta glisantă de metal s-a închis cu un clanc în urma noastră, tonul subofiţerului s-a schimbat, sticla de ţuică a fost confiscată conform nu ştiu cărui articol din regulamentul de ordine interioară şi ni s-a comandat sec să prezentăm buletinele. Din acel moment, la poartă am lăsat nu numai sticla de ţuică, ci şi speranţele noastre într-o convieţuire cît de cît umană cu cei care aveau să ne fie superiori. Am priceput atunci că e vorba de o luptă, de o supravieţuire pe durata, nu scurtă, a celor nouă luni. Unii dintre noi au înţeles să se supună total pentru a le fi bine, alţii au aplicat principiul "zicem ca ei şi facem ca noi", iar cîţiva au reuşit chiar să nu se supună aproape niciodată vreunui ordin, nerecunoscînd deloc autoritatea comandanţilor. Din această ultimă categorie făcea parte un coleg pe nume Luigi. Un tip care a fost scos în faţa careului în prima săptămînă pentru că furase de la bucătărie un borcan de iaurt. În a doua săptămînă l-am văazut sărind