Dintre animale, doar omul îşi pedepseşte corporal şi, uneori, cu brutalitate copilul. Cine a văzut vreodată vreo pisică agresîndu-şi puiul, zgîriindu-l, de pildă? Sau vreun cîine... muşcîndu-l? Calul dînd o copită mînzului sau vaca împungîndu-şi cu coarnele viţelul? Cum se descurcă ele, animalele, domestice sau sălbatice? N-am primit de la tata nici o palmă în viaţa mea. Nici de vreun alt fel de pedeapsă nu-mi amintesc. Nu era cazul, mi-au spus ai mei, eram un copil cuminte. Mama mi-a tras una zdravănă o singură dată, peste spate. Aveam vreo opt ani. Am fost atît de şocată, încît n-am reacţionat în nici un fel. M-am dus glonţ (dar liniştită!) la un tablou pe care-l consideram eu o icoană (acolo îmi făceam uneori rugăciunile şi vorbeam cu Doamne-Doamne, mai ales îl certam). Acolo am plîns isteric, nu pentru palmă, ci pentru ceea ce ea sădise sau trezise în mine, ceva nou, derutant şi profund respingător. De atunci continuu, de ani şi ani de zile, să mă pedepsesc singură. Poate că din cauza asta orice palmă simbolică pe care mi-o dă cineva găseşte în mine un aliat. Îmi dai o lovitură, o dublez, mă pedepsesc şi singură. Pălmuitorul meu are întotdeauna dreptate, oricît de tare şi de nedrept ar lovi. Tatăl meu nu m-a lovit niciodată, spuneam. Cînd era supărat pe mine zicea: "faci ce vrei". Nu era pedeapsă mai mare decît acest "faci ce vrei", care a făcut din mine un om indecis, dezorientat. Pe fratele meu îl pedepsea, uneori pentru năzbîtii pe care le făceam împreună. Sentimentul meu de vinovăţie era la fel de mare ca sentimentul intangibilităţii mele. Ce combinaţie scîrboasă, istovitoare! Mici agresiuni care te marchează: să spui poezia în public (toate apariţiile mele în public sînt pînă azi însoţite de un imens efort şi un mare inconfort); să faci frumos (din adolescenţă încoace fac pe invers, fac urît, fac pe antipatica!); să o pupi pe-o tanti pe care nici n-o