Greva de la Resita arata ca proprietatea in Romania este un bun vesnic instabil si negociabil, oricind gasindu-se motive "contractuale" pentru punerea sa in cauza. "Jos Americanul!". Acesta este sloganul pe care il scandau, ieri si alaltaieri, angajatii Combinatului Siderurgic Resita, privatizat in iunie 2000 catre firma americana Noble Ventures. Vina "americanului" este intirzierea platii salariilor. Dupa ce americanul ar ajunge in cele din urma destul de "jos", sindicalistii si-ar mai dori ca APAPS, adica statul roman, sa numeasca o echipa manageriala, fara participarea actualei conduceri, care sa fie sub controlul Autoritatii pentru Privatizare, iar investitorul american sa se reintoarca in societate doar in momentul in care face dovada unui aport serios de capital in combinat, probabil sume pentru salarii. Sindicalistii si-ar dori, cu alte cuvinte, ca statul sa nationalizeze, mai pe ocolite, combinatul, urmind ca apoi sa le asigure supravietuirea. In conflict intervine ministrul privatizarii, seful APAPS, mostenitorul FPS, care, dupa ce initial este dur fata de investitor, care nu si-ar fi respectat intocmai obligatiile asumate prin contractul de privatizare, constata ca, dupa ce "ajunsesem sa rezolvam cea mai importanta problema, si anume sa gasim resurse pentru plata chenzinei pe luna martie", sindicatele, prevalindu-se de "probleme marginale, de genul (...) seful serviciului administrativ facea mititei la cantina" blocheaza negocierile cerind imperativ demiterea conducerii executive a combinatului. Dupa ce practic toate revendicarile materiale le fusesera satisfacute, sindicatele tin neaparat sa ii demita pe sefii care le-au "inoportunat", fapt echivalat, miercuri seara, de Adrian Nastase, cu incercarea de a arata ca ele sint "cele mai tari si conduc fabrica". "Criza" de la Resita ridica o serie de probleme fundamentale pentru sansele de continuare a reformei