Am o veneraţie deosebită pentru termenul poporan, cum ar fi spus Stahl, de rînduială. Mi se pare unul din "principiile" de bază ale acestei gîndiri poporane din spaţiul românesc. De aceea, cînd l-am auzit invocat de curînd într-o discuţie foarte elevată şi foarte publică, am ciulit urechile. Teza de bază putea fi formulată astfel: rînduiala, ca principiu organizator fundamental în lumea satului tradiţional, este o ordine integral ortodoxă; ca atare, ea nu poate fi înţeleasă autentic, adică "din interior" (emic), decît de către un spirit ortodox, care împărtăşeşte trăirea (credinţa, deci) obiectului său de studiu. Fapta ţăranului (creştină) nu poate fi abordată legitim doar ca fapt (social). M-am îndoit public, elevat dar ferm, de această dublă reducţie. Poate oi avea eu o viziune de liber cugetător - am aruncat eu, provocator. Imediat, nişte voci din public m-au asigurat că nimeni nu presupune aşa ceva din partea mea şi că nu a existat intenţia de a mă jigni. Am realizat atunci încă o dată că faimoasa întrebare a lui Constantinescu (Credeţi în Dumnezeu, domnule Iliescu?) nu a fost o simplă retorică populistă, ci un soi de politically correct à la roumaine, bazată pe prezumţia de vinovăţie a ateismului - ca să îl parafrazez pe Andrei Cornea - identificată de unii dintre susţinătorii săi, pripit şi caricatural, cu ateismul comunist militant, pentru alţii avînd însă rădăcini mai profunde. Ceea ce mi se pare de-a dreptul periculos în această viziune este presupoziţia epistemologică din spatele acestei duble reducţii, şi anume faptul - niciodată exprimat ca atare - că, în ultimă instanţă, o gîndire adevărată a culturii române nu poate fi decît o gîndire credincioasă. De curînd, în paginile acestei reviste, Teodor Baconsky a publicat o impresionantă "profesiune de credinţă", extrem de semnificativă, într-un registru mai înalt, pentru această problemă. Acuzele sale p