despre un program educaţional Copiii, trebuie s-o recunoaştem, au devenit o problemă naţională. Dacă orientarea atenţiei faţă de această categorie şi sensibilizarea faţă de nevoile şi felul în care răspunde adultul la problemele lor nu ar fi însoţită de atîtea imagini negative, poate că nu am fi atît de convinşi că ceva nu merge bine, că relaţiile între părinţi şi copii sînt adesea departe de a fi cele corecte. Mai mult, victimizarea copiilor de către părinţi şi expunerea lor publică pare să şocheze, întărind ideea unor ireversibilităţi. Unul dintre aspectele care se impune treptat în mentalul colectiv este că unii părinţi nu dau dovadă de responsabilitate faţă de propriii copii, că nu au un proiect educaţional, că a fi părinte este adesea sinonim cu un comportament întîmplător şi că, în sfîrşit, ceva nu este bine cu stilul educaţional la noi. Înainte de 1990, politicile sociale au contribuit mult la de-responsabilizarea părinţilor, transferînd sarcinile educaţionale grădiniţelor şi şcolilor. Între educatori şi părinţi s-au creat tensiuni, fiecare parte reproşînd celeilalte lipsa de implicare. După 1990, s-au depus eforturi pentru a anima cooperarea şcoală-familie şi a antrena întreaga societate la o privire critică asupra sorţii copilului. Deigur că presiuni din afară au grăbit această atitudine. Un lucru pare evident: în formarea copilului, responsabilitatea părinţilor trebuie să coexiste cu responsabilitatea copilului faţă de sine, păstrînd proporţiile determinate de gradul lui de înţelegere şi de maturizare psihologică. De doi ani, în şcoli din Bucureşti şi împrejurimi, se desfăşoară un program educaţional numit "Decizia e a mea". Iniţiativa şi finanţarea venite din lumea afacerilor - Companiile Philip Morris şi British American Tabacco -, au fost acceptate de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi de cel al Sănătăţii, programul fiind privit ca o ofertă cap