Observ adesea că oamenii acordă destulă atenţie felului în care se exprimă, în special corectitudinii gramaticale şi lexicului. Şi nu mă refer, evident, doar la filologi ori la intelectuali în general, ci la oameni de tot felul, mai mult sau mai puţin instruiţi. Mi s-a întîmplat să văd chiar cîte o persoană foarte puţin instruită care îşi corecta interlocutorul pentru că greşise un cuvînt sau un acord gramatical, elevi (nu neapărat premianţi) sau băieţi de cartier rîzînd de un coleg care pronunţa prost un nume străin etc. Nu înseamnă că întotdeauna cei care corectau nu puteau cădea, la rîndul lor, în greşeală. Iar exemplul clasic, dacă nu chiar arhetipul acestei situaţii, este cunoscuta polemică din D-l Goe în jurul formelor marinal, marinel, mariner. Observ, de asemenea, că emisiunile radio şi TV de cultivare a limbii s-au bucurat întotdeauna de o anume popularitate, de la aceea prezentată de Alexandru Graur pe vremea copilăriei mele pînă la cele de astăzi, cîte şi cum mai sînt. Nu numai lingviştii, dar şi antropologii ar avea multe de spus despre această tendinţă a omului de a controla şi regla mereu exprimarea sa şi a semenilor, despre comportamentul faţă de norma lingvistică şi faţă de devierile de la normă. Şi, chiar dacă tranziţia a adus cu sine tot felul de ciudăţenii şi zbenguieli în utilizarea corectă a limbajului, corul celor care deplîng "stricarea limbii" se înşeală: lingviştii spun că sistemul limbii are mecanismele sale de autoreglare, care funcţionează în timp; "se strică", la un moment dat, doar comportamentul lingvistic al vorbitorilor unei limbi. Aşa încît, vorba unui prieten, dacă intrăm în panică şi simţim nevoia să apărăm limba română, atunci trebuie s-o apărăm de propriii săi vorbitori. Dacă însă în materie de lexic şi de corectitudine gramaticală tot românul mediu este conştient că o greşeală "te face de rîs", nu de aceeaşi atenţie se bu