Pentru prezentarea viziunii lui Emmanuel Levinas asupra deschiderii, vom folosi o metodă comparativă. Astfel se justifică şi alegerea pentru acest titlu, cu referinţă la eidos-ul conceptului de deschidere. Menţionăm de la început că, în cadrul gîndirii levinasiene, am operat un soi de "selecţie" a accepţiunilor deschiderii, aici ocupîndu-ne de sensul acordat de filosof în privinţa fenomenologiei erosului; deschiderea de tip metafizic pe care Levinas o foloseşte în reconstrucţia metafizicii tradiţionale, pornind de la Heidegger şi de la Husserl, merită o abordare aparte (pe scurt, poate nepermis de scurt, deschiderea aceasta este o deschidere a Fiinţei spre Altul sau, Fiinţarea, într-o relaţie etică, anulînd violenţa metafizicii tradiţionale, structurată monadic, autosuficientă, negînd existenţa diferenţei, afirmînd doar existenţa unică a Aceluiaşi).

Deschiderea ca ospitalitate Avem la dispoziţie cărticica apărută la Polirom, Despre ospitalitate (Jacques Derrida în dialog cu Anne Defourmantelle, Polirom, 2000), unde deschiderea este în primul rînd ospitalitate faţă de străin. "Străinului", ca diferenţă, cel total necunoscut, cel nenumit, cel în afara limbajului meu, legii mele, casei mele îi ies în întîmpinare. Această deschidere, mai întîi ca interogaţie, nu este deloc lipsită de nuanţe. Orice interogaţie este, potrivit naturii ei, iniţiere, îndrăzneală, la limită, agresivitate. Care interogaţie îi este permisă gazdei? Care nu? Care sînt condiţiile acestei întîmpinări? Orice ieşire în întîmpinare, crede Derrida, ascunde o adîncă voinţă de posesie (şi aici filosoful este mai apropiat analizei existenţialiste a deschiderii decît celei fenomenologice): "acasa" noastră, pusă la dispoziţie străinului, caută să îl integreze. Apropierea presupune o lungă serie de violenţe. Mai întîi limbajul: a comunica, a căuta să îi fac pe plac, a mă putea pune la dispoziţia