Încerc să mă obrăznicesc, risc audienţa, e vremea să cerem de la cititori şi altceva, să-i reobişnuim să aibă răbdare, aşa cum au avut cîndva cu poezia şi proza, cu mersul lor şontîc-şontîc, cu meandrele cele multe ale poetului Ginsberg, ale poetului Cummings, ale poetului neamţ originar de pe la noi pe nume Paul Celan, ale poetului Mircea Ivănescu, zis Me I, ale prozatorului Proust, ale prozatorului Joyce, ale prozatorului realist Vassili Grossman. E şi ăsta un lux într-o lume care aleargă numai în sens invers. Ce vreau să spun cu asta? Nimic altceva decît că nimic nu mi se pare mai incitant, mai provocator, mai demn de a fi trăit decît criza pe care o trăieşte literatura, uitarea care atît de frumos învăluie cartea de ficţiune în rafturile librăriilor, ba mai mult, modul decisiv în care fu ea alungată de peste tot, şi cît de bine se arată în locul ei tot soiul de cărţi importante despre mari filozofi, despre mari gînditori, despre mari idei şi istorii ale lor, despre mari tratate şi adînci tratări despre marketing şi management, hotărîtoare prezentări despre Windows Excell şi altele pe măsură. Toate bune şi aducătoare de bunăstare editorială, chit că mie îmi lipseşte cărticica de poezie, cu coperte de hîrtie creponată, elegantă ca o damă care şi-ar arăta coapsa prelungă, împodobită cu un ciorap vag monahal, din tăietura anume a rochiei perversă şi sobră totodată. Poezia cea adevărată are, în lumea de azi, distincţia unei dame interbelice faţă de bietele fetiţe care culeg valuta prin repezi încropiri sexy pe bancheta din spate a unor tiruri ale turcocraţiei rutiere. Cu ochii minţii mă văd în parc citind poemul poetului Paul Celan, acela despre cum anume "moartea-i maistru din ţara germană", pe urmă alte versuri fără nimic capitalist într-însele, fără miză, fără pragmatismul cotidian spre care ne îndreptăm. Poezia necesară cutărui licean, cutărui student, cută