O imagine memorabilă din filmul lui Peter Weir The Truman Show: o stradă încremenită - pietonii paralizaţi în diferite atitudini, maşinile stînd pe loc, timpul oprit. Totul se va pune în mişcare în momentul cînd personajul principal va apărea. La un ordin, totul se va anima, pentru ca Truman să traverseze, ca de obicei, o stradă normală, fără să remarce că, de fapt, nimic nu-i normal. Fără să remarce că strada e un platou de filmare, clădirile sînt nişte faţade, pietonii sînt nişte figuranţi, totul e artificiu şi iluzie elaborată. The Truman Show e povestea unui om care trăieşte, 24 de ore din 24, într-un serial de televiziune. Doar atît că nu ştie; nu i-a spus nimeni că lumea lui simplă, însorită şi prietenoasă are o particularitate sinistră: nu-i reală. Acea imagine din filmul lui Weir poate provoca un declic: e stranie şi totuşi familiară, recunoaştem inconştient acea stradă falsă, cu falşii ei pietoni: parcă am mai trecut pe-acolo. Ilustrează ceva - acea paranoia din copilărie şi, poate, din adolescenţă, cînd absorbiţi de noi înşine, încuiaţi pe dinăuntru în minţile noastre, priveam pe fereastră, la trecători şi la case, şi ne întrebam dacă nu-i totul o făcătură, o cacealma pusă la cale anume pentru noi, o imagine construită şi pusă la punct, astfel încît noi s-o confundăm cu lumea reală. Mi-am amintit de Truman Show şi de acea fantezie paranoică (lumea fabricată, populată de oameni fabricaţi) în timp ce mă uitam, pe arte, la un program avînd ca temă indiscreţiile (22 martie). Viaţa privată a celorlalţi. Irepresibila curiozitate. Poate că la un moment dat, în copilărie, ne-am închipuit că trăim într-o lume contrafacută, în care toţi cei din jurul nostru (mama-tata-doamna-învăţătoare-Gigel-cu-care-facem-schimb-de-timbre-nenea-Ghiţă-de-la-care-cumpărăm-pe-furiş-ţigări-şi-toţi-ceilalţi) joacă de fapt roluri, ne duc de nas. Momentul a trecut, ideea şi-a pierdu