...şi la Dilema se

pregăteşte un număr

cu tema

Obsesia istoriei.

Într-o noapte, mama prietenului meu îi ceru

iertare, ceea ce o mamă nu face în fiecare zi,

mai ales în acest secol impavid. Ea plecase

în '46, din ţară, cu un editor italian, Paolo

Pietrangeli, după ce fiul ei dăduse un

interviu pentru "Studentul Român". El

spunea că nimic nu-l poate despărţi

de studiul istoriei României. Acest studiu

e esenţa vieţii lui. El nu ar putea exista

într-o ţară unde n-ar studia istoria României.

Ani de zile a studiat istoria României,

la Biblioteca Academiei, de la surse, dar nu

a putut cîştiga nimic, abia îşi ţinea

zilele, nu mai avea tocuri la pantofi,

fiindcă mama lui plecase din ţară, locuia la

Roma, foarte bogată, trimiţîndu-i ilustrate

din toate ţările unde-şi petrecea verile şi

iernile. De cîteva ori am văzut pe biroul

lui aceste ilustrate, aruncate peste calculele

- în tunuri şi oameni - ale bătăliilor de la

Călugăreni şi Podul Înalt. Lui nu-i păsa

că nu cîştiga nimic cu aceste scheme.

Pentru el, istoria era un fel de a fi. Aşa

a şi spus, cînd, prin '60, a fost

chemat să-şi facă actele, pentru a pleca

la Neapole, unde maică-sa îl aştepta, văduvă,

singură, chemîndu-l insistent - cum preciză

un locotenent. Peste un an, mama se întoarse la

Bucureşti, să moară lîngă fiul ei. Mulţi ani

nu muri. Închirie un apartament frumos

lîngă Cişmigiu, schimba legal dolarii

în lei şi trăia modest. El nu mai era sărac,

îşi cumpăra mulţi pantofi, nu se căsătorise,

dorind să aibă loc întins pentru biblioteca

sa, insuportabilă oricărei femei. Se ducea de

trei ori pe săptămînă la mama sa care nu-l

bătea la cap să se însoare, nu. Avea 82 de

ani, purta o perucă albă, cu