Intr-unul din volumele sale de eseistica-amintirista – partea cea mai tare a scrisului Domniei sale, dupa gustul meu – Alexandru George povesteste, cu haz, o mica patanie din anii ’50. Intilnindu-se cu un prieten pictor, stau de vorba, ca tot bucuresteanu’, una-alta, dupa aceea fugind pentru a prinde un tramvai, amicul ii striga de pe scara: S-a dat drumul la peisaj! Pe atunci la clasa 2-a usile nu se inchideau „automat“. Nici mecanic; erau de lemn si se trageau cu mina, cind se inchideau – de obicei nu. Si nici taxator nu era la a doua. De controlori nu-mi aduc aminte, dar existau in mod sigur: am in cap o istorioara cu Calinescu (G., profesorul si nu Florin, actorul-producator TV) care a fost dat jos din tramvai pentru ca n-avea bilet si s-a dus la Universitate pe jos injurind tot drumul pentru ca suferise o asemenea umilinta: „Auzi, sa nu stie cine sint eu!“. Din perspectiva zilei de azi, ca sa revenim la „peisajul“, nu doar ideologico-politic, dar si estetic (greu de facut distinctia intre atitea „instalatii“ si „happening“-uri care este nud, natura moarta sau peisaj) pare mai dificil de inteles si priceput. Insa asa a fost.

Ani in sir, realismul socialist, mai ales cel de la inceputul deceniului 6, a facut ravagii prin fel de fel de directive si interdictii. Intr-o lume plastica cu sudori, forjori si ciobanite, tractoristi, fruntasi in productie si Eroi ai Muncii Socialiste – scutiti cu totul de orice fel de impozit pe venit sau salarii, precum si Maestrii Emeriti ai Artei sau Sportului, nota bene – peisajul, ca si nudul, era abolit. Cei din bransa artistica pot confirma spusele mele. Pina intr-o buna zi cind s-a mai produs o bresa in frontul luptelor de tot felul (pentru Pace, pentru Infratirea intre Popoare, pentru Realizarea si Depasirea Planului etc.) si, asa cum bucuros anunta pictorul prieten cu Alexandru George, s-a dat drumul (si) la peisaj