Rien qu’une ombre inventée
(Nimicul ca umbra inventata)
Lionel Bourg,Cadex Edition
Respect adeseori poezia ca spectacol. E un spectacol care nu s-a mai dat de mult in lume. Bordeaux. Si atunci cind s-a dat = s-a luat. Luarea de catre poezie in posesie a lumii este un fapt ce nu tine doar de spectacol sintactic.
Si acum, cum sa ma explic: poezia imi contine un limbaj prea sarac. Vorba lunga saracia omului. Poezie. Este. Un spectacol difuz in limbaj al faptului de a fi fiind sarac. Poezie = saracie. Obligatorie suferinta ca spectacol credibil. Si este doar o glossa. Mitul suferintei: real ca sintaxa.
Spectacolul limbajului meu nu e cel ce il vorbesc. Limbajul meu nu se adevereste in lume. Saracirea nu tine doar de fapt. Faptul si intregirea lui tin de poezie.
Sa consideram limbajul un spectacol: eul.... nu apartine acestei lumi. Definitia sa lipsita cum ca eul ar fi un craniu care se roteste in jurul propriului sau corp cultural reduce cautarile savante (savair = savoir) la doar epiteme: eu sint tatal.
Deleuze (si altii) care isi pun problema alteritatii nu numai in cadrul nosologic al bolii de acest tip socioepistemic regindesc ceea ce poate fi regindit: redefinirea constiintei ca spectacol poetic.
Nietzsche poet: constiinta ar fi constienta unui act corporal daca expansiunea corpului n-ar reduce nimicul la banal. Flaubert.
Corporalitatea tridimensionalizata la ma plictisesc fiind. Eu parasesc aceasta lume prin Rimbaud.
Si ma definesc prin parasire: delirul meu se numeste. Acum, total, neant logic.
Toate totalitatile din lume sint eu. Nimic nou. Spectacol de cromatii ale cranialitatii. O fi si-o pati. Sa i se scoata ochii.
Problema firii: cu-i pasa? Lambard tatal.
Ce ar fi sa scriu text. Ce-ar fi Iowa. Eu va. Ea va? Ce ar fi sa fie. Francacofonia.
Totusi loc
