Omul acela bizar care oprise mersul liniştit al programului nostru de lucru, începu să mă intereseze. Voind să mă cîştige în tabăra sa, îmi aduse un pliant cu datele de ultimă oră ale negoţului său (el fiind reprezentantul oficial) şi trecu la subiectul următor. Se vedea că era decis să ne lege cu lanţuri de prietenie, un gospodar înţelept cu un patos nemaipomenit. În fundul sălii, organizase o echipă de războinici bine instruită. Nu credeam că va birui gălăgia generală. Urcă rapid şi curajos la microfon. Ci graba - degeaba! Aparatul de transmisie era agăţat prea sus chiar pentru lungimea sa de peste doi metri. Un electrician scurtă cablul şi-l înnădi la loc. Ghinion! Bietul conferenţiar in spe fu nevoit să se aplece schimbînd mereu poziţia, cînd ca un foarfece, cînd ca un creion. Provocă rîsul candidaţilor care, fiind chemaţi la proba decisivă, se cereau la toaletă ca să dispară în întunericul nopţii înstelate. Pînă la urmă, rămaserăm doar 2, eu, în bancă, sîrguincios, timid, iar el, la catedră, prestigios, maestral. Mă privi lungă vreme, apoi "trecu Rubiconul", îmi dete mîna şi rosti buhăios: "Cu ce te pot ajuta, piciule?" - "Cu nimic, dar să începeţi. Am venit să ascult conferinţa, domnule profesor." Mă bătu pe umăr: "Mie poţi să-mi spui Iordache cînd sîntem numai noi între noi." Prelegerea sa desfiinţa diferenţele de structură a zonei "Mioriţa 5". Îşi dădea toată osteneala să mă facă să înţeleg cum a gîndit Lucian Blaga acest spaţiu. Cît a ţinut lecţia sa, m-a silit să mă caţăr pînă la tavanul laboratorului, odată singur, odată cu el. Cînd mă mai potoleam, îmi promitea că mă va cruţa arătîndu-mi mişcările de identificare a imperiului mioritic. Striga cu voce de haiduc munte şi ca un fulger sălta de estradă şi ceva mai agale ateriza pe parchetul luciu, scîncind lexia vale. M-a pus să fluier ca o pupăză (aici repudiat de şcolarii obraznici care pretindeau că