Nici că se putea o caracterizare mai concentrată ca Homo loquens pentru preocupările teoretice ale lui Henri Wald! Titlul ultimei sale cărţi e suma unui filosof pentru care "ideea vine vorbind", iar cuvântul are rolul fundamental al instituirii culturale în relaţia dintre "realitate şi limbaj".

Volumul este alcătuit din 31 de eseuri publicate între noiembrie 1997 şi noiembrie 2000 în "Adevărul literar şi artistic" - iar câteva în "Realitatea evreiască". Alte 6 eseuri apărute înainte de 1989 în reviste ale Academiei Române completează tabloul câtorva dintre temele preferate ale lui Henri Wald: funcţiile limbajului, filosofia marxistă, iudaismul, rolul existenţial al râsului, cel al diferenţei culturale, modalităţile negaţiei, stânga şi dreapta în istoria culturii ş.a.m.d.

Foarte frapant la Henri Wald este faptul că el se arată pe cât de consecvent, pe atât de mobil în argumentare. Să avem oare de-a face aici cu predispoziţia-i aproape temperamentală pentru energica gimnastică a dialecticii? E o explicaţie posibilă, mai ales pentru cineva care în 1959 încheia o Introducere în logica dialectică, surprinzătoare atunci prin ambiţiile de pionierat într-un domeniu pe care Erich Fromm îl va numi al "logicii paradoxale" şi care mai fusese abordat sistematic poate numai de Henri Lefevre, în Logique dialectique et logique formelle. Această vioiciune conceptuală, drapată uneori într-un socratism de amfiteatru, se manifestă cu ascuţimea unei lame de cuţit cu cât mai fină, cu atât mai penetrantă. Aş spune că Wald e nu atât un combatant, în pofida marii lui vitalităţi discursive, cât un chirurg; el nu zdrobeşte, ci operează, într-o atmosferă de suspans, prin incizii exacte şi sigure. Frazele concentrate şi parcă delfice dobândesc, în laconismul lor, o încărcătură suplimentară de semnificaţie - altă trăsătură surprinzătoare, dată fiind limpezimea lor. Dar la ce t