Ultima carte, era să zicem năzbâtie, a profesorului (şi liber-schimbistului) Ştefan Cazimir se lasă cu greu încadrată într-un gen anume. Găsim în ea de toate: articole de critică şi de istorie literară, eseuri pe teme libere, amintiri, farse, anecdote, ba chiar câteva mici texte ce pot fi încadrate ca proză.

Prima secţiune a volumului, intitulată Diorame, se deschide cu un interesant eseu despre "fin de siècle", o formulă în vogă în fiecare epocă aflată în apropierea unei schimbări calendaristice majore, formulă care după Max Nordau "nu spune nimic prin ea însăşi şi capătă o semnificaţie variabilă după cercul de idei al celor care îl folosesc" (p. 10). "Secesionismul în literatura română", "Măştile criticii literare" şi "Un concept perimat" constituie partea cea mai consistentă a cărţii şi ar merita cu prisosinţă o analiză amănunţită într-un spaţiu mult mai larg.

Pentru Ştefan Cazimir lumea ltieraturii este un imens puzzle în faţa căruia îşi asumă cu delicateţe dificilul rol (de "Sherlock Holmes al criticii literare româneşti" cum bine îl caracterizează Gabriel Dimisianu) de a căuta piesele lipsă sau de a le şterge pe cele întunecate sau doar înnegrite de vreme. Neobosit şi înarmat cu un entuziasm tineresc, Ştefan Cazimir caută prin documente, ia o informaţie de aici, alta de dincolo, citeşte cărţi prăfuite, urmărşete urme firave şi înregistrează aproape tot într-un neîntrerupt şi deosebit de migălos efort de a ne înfăţişa autori sau doar figuri şi întâmplări din epoci trecute despre care ştie sau doar bănuieşte (şi nu se înşală) că se pot spune lucruri interesante. Aşa apar ca din pământ savuroase articole despre C.D. Aricescu, un paşoptist cu spirit "întreprinzător şi multiplu, discipol al lui Bălcescu în istoriografie, al lui C.A. Rosetti şi Cezar Bolliac în publicistică, al lui Heliade şi Bolintineanu în poezie" (p. 139), Ioan M. Bujoreanu, au