Frapează şi, mai ales, ar trebui să ne pună pe gînduri convergenţa opiniilor care ne privesc, opinii exprimate probabil total independent, în trei momente istorice diferite din secolul abia încheiat, datorate unor universitari italieni ce şi-au desfăşurat o vreme activitatea didactică şi de propagatori ai culturii patriei lor în România. Este vorba de oameni cu lungi stagii în ţara noastră, de care s-au ataşat şi nu ca de o paranteză fortuită în propria biografie. Că aşa stau lucrurile, o dovedesc măsura în care s-au integrat în viaţa culturală din oraşele unde şi-au avut catedrele, faptul că, după repatriere, au creat sau întărit catedre de română în prestigioase universităţi şi, mai ales, implicarea afectivă subiacentă din notaţiile lor.

Îi numim, în ordine cronologică, pe Ramiro Ortiz, fondatorul Catedrei de română la Universitatea din Padova, la jumătatea anilor '30, după ce crease Catedra de italiană la cea din Bucureşti (unde a trăit, cu excepţia a doi ani în timpul războiului, între 1909 şi 1933); pe Silvio Guarnieri, animatorul italienisticii în Banat în deceniul 1937-1947, răstimp în care a fost şi Directorul Institutului de cultură italiană din Timişoara, şi căruia îi datorăm cultivarea românisticii la Universitatea din Pisa şi pe Bruno Mazzoni, lector în capitala noastră în anii '70, în prezent profesor universitar de literatură română la Pisa.

Aşadar, trei filologi italieni, observatori atenţi şi receptivi, pentru care România, după propriile declaraţii, reprezenta/reprezintă patria de suflet. Nici una din constatările, de o impecabilă urbanitate, ce ar trebui să ne îndemne să luăm aminte, subliniez, nu a fost făcută de la distanţa autoprotectoare a turistului grăbit sau a cercetătorului arid, obsedat de canonul obiectivităţii. Scrierile lor (publicate în 1916, 1939, respectiv 1999), în care întîlnim aceeaşi constatare privind propensiu