În 1933 Suckert-Malaparte, expulzat din Partidul Fascist din cauza unor scrieri critice publicate în Franţa, dă primele semne de îndepărtare de regimul mussolinian, ce va avea grijă să-l deporteze în scop de reabilitare supravegheată. Şi să-l trimită apoi pe frontul african şi rus în calitate de corespondent de presă. În 1943, după o scurtă arestare din ordinul generalului Badoglio, Malaparte se înrolează sub drapelul armatei italiene de eliberare şi lucrează ca ofiţer de legătură pentru aliaţi. Din această experienţă se va inspira romanul La pelle.

Anii '40 sînt foarte fertili pentru autorul romanului Kaputt, tipărit în 1944, şi care descrie peisajul dezolant al unei Europe răpuse de război şi corupţie morală, în care putreziciunea cărnii adie deja în mediile, cabinetele şi odăile aristocrate şi burgheze ce s-au jucat cu focul şi cu destinul unor popoare. Kaputt anunţă, prin sadismul şi necruţarea implacabilă faţă de vinovaţi, următorul roman, La pelle (1949), apărut simultan la Paris şi la Milano, în italiană şi franceză, - veritabilă summa stilistică şi tematică a prozei malapartiene.

Ediţia în limba română, Pielea (Ed. Univers, 2000, 328 p.) semnată de prozatorul şi eseistul Eugen Uricaru, este traducerea celei italiene apărute în 1978 la Ed. Mondadori, prilej cu care, Malaparte, după o carantină (în Italia!) de trei decenii, este consacrat definitiv în colecţiile clasicilor moderni.

Pielea este o structură polifonică în 12 capitole ce ambiţionează să dea o versiune modernă a Divinei Comedii. Chiar dacă nu o versiune riguros teologică, morală şi alegorică, naraţiunea lui Malaparte focalizează partea de infern şi purgatoriu a unei Italii traumatizate de istorie în însăşi esenţa sa glorioasă de simbol al creştinismului, al artelor, al armonizării omului cu fastuoasa natură italică. O decădere flagrantă din arhetip consemnează corespondent