Formularea din titlu presupune distincţia dintre limba (română, în cazul de faţă) vorbită ca limbă de stat, ca limbă oficială a unei ţări, a unei organizaţii statale şi aceeaşi limbă, utilizată în afara graniţelor statului respectiv, deci pe teritorii care aparţin altor state. În această ultimă situaţie avem a face de obicei cu limba unei populaţii minoritare, cu funcţii sociale mai restrînse şi mai puţin variate, utilizată într-un mediu alogen, în condiţii de concurenţă cu limba oficială.
În cazul limbii române, situaţia este mai complicată - deşi nu unică - dat fiind faptul că are statutul de limbă oficială în două state româneşti: limba română funcţionează ca limba de stat atît în România, cît şi în Republica Moldova. Prin recunoaşterea statutului de limbă oficială, limba română (chiar dacă este botezată "moldovenească") are în Republica Moldova o situaţie diferită faţă de limba română vorbită în alte teritorii exterioare graniţelor de stat ale României - în Banatul sîrbesc, în Ungaria, pe teritoriul Bulgariei etc. -, unde uzul ei e mai restrîns ca urmare a faptului că nu are caracter şi funcţie de limbă oficială a statului pe teritoriul căruia este folosită, statutul ei fiind cel de limbă neoficială (chiar dacă este acceptată şi, eventual, sprijinită sub diverse forme în efortul de conservare a identităţii etnice a populaţiei române minoritare).
Avem a face deci în cazul limbii române vorbite "dincolo de hotarele" României, cu două situaţii distincte: problemele protejării limbii române în Republica Moldova sînt diferite de cele pe care le ridică utilizarea ei în alte state.
În calitate de limbă de stat, româna - ca şi oricare alta - presupune prezenţa, între numeroasele ipostaze prin care se manifestă în uz, a unei variante, frecvent desemnată prin termenul de limbă literară, variantă care se deosebeşte ca realitate a comunicări
