Precedentul deceniu nu-l mai evocăm decât prin păcatele lui acumulate: tranziţie cvasi blocată, compromiterea clasei politice, corupţie, dăinuirea vechilor structuri cu oamenii lor sub o pojghiţă de democraţie, etc. Uităm că de-a lungul lui ne-au fost puse la dispoziţie mărturiile prin care vom putea reconstitui, când va sosi vremea aducerii aminte, jumătatea de secol ce pare a ne fi desfigurat pe fiecare în parte şi pe toţi împreună.

Rămăseseră însă zone de umbră stăruitoare. Una dintre ele este redată acum istoriei cu o mărturie de o valoare indiscutabilă atât prin memoria intactă a autorului, Radu Mărculescu, cât şi prin calitatea sa nu doar umană, ci şi intelectuală. Apărută la Editura Albatros şi intitulată mai patetic decât tonul general al textului Pătimiri şi iluminări din captivitatea sovietică, cartea reprezintă, după ştiinţa noastră, primul document de o atare amploare asupra soldaţilor şi ofiţerilor români, prizonieri de război în Uniunea Sovietică.

Raritate ce provine şi din faptul că de-a lungul a vreo 50 de ani acest prizonierat urma să fie sau "potemkinizat", sau ascuns ca să nu-ţi îngreuneze dosarul. Un văr bun de al meu, pe atunci sublocotenent, Dan Mihail, s-a întors orb de acolo. Orb şi tăcut. "Potemkinii" în schimb vorbeau: erau aceia care, pentru a scăpa mai repede, acceptau să se înscrie în divizia Tudor Vladimirescu şi să se prefacă în comunişti convertiţi. În dispozitivul colonizării Europei răsăritene, piesa aceasta de şah le păruse comuniştilor din conducere suficient de importantă pentru ca Ana Pauker să se deplaseze în persoană prin lagărele sovietice spre a promite, a porunci, a şantaja. Au fost totuşi numeroşi ireductibilii, ca Radu Mărculescu, care au refuzat să cedeze şi n-au obţinut repatrierea, decât după vreo 9 ani de lupte, greve şi solidaritate.

Deoarece una din revelaţiile cărţii de faţă stă tocmai în