Se ştie cât de semnificativă devine, într-o lume ce tinde spre globalizare, amprenta originală, identitară a culturii muzicale a unui popor şi ea nu se rezumă - aşa cum s-a crezut până nu demult, şi cum unii mai cred şi acum - la grupuri folclorice sau la prestaţia vreunui rapsod brunet. Artiştii români (dirijori, instrumentişti, cântăreţi) sunt prezenţi, fără îndoială mai mult decât în trecut, în contextul muzical internaţional, dar nu printr-o politică de stat, ci prin iniţiative particulare; este bine aşa, chiar dacă ar fi utile şi unele proiecte ample, bine articulate. Din păcate, această circulaţie nu se face, în cea mai mare parte, pe căile regale ale marilor centre muzicale, ci la nivelul unor organizaţii artistice modeste, fără ecou în mediile de specialitate. Nu pentru că artiştii noştri nu ar corespunde standardelor cerute la nivelele înalte ale profesiei, ci pentru că pătrunderea în straturile superioare ale pieţei muzicale este foarte dificilă: o instituţie muzicală bine poziţionată nu este, îndeobşte, interesată să-şi mărească aria de acţiune decât cu certitudinea unui succes notabil sau în cadrul unei politici de risc asumat, cu debutanţi pe care să poată miza în perspectivă.

Esenţială este şi componenta publicitară. Interesul mediilor suprasaturate de informaţie poate fi trezit doar de o campanie puternică; în fiecare oraş mare sunt zeci de concerte zilnic, circulă sute de CD-uri săptămânal, selecţia nu se poate face la întâmplare, ea trebuie ajutată; este misiunea impresarului şi dacă acesta nu este în măsură să exercite influenţă, cercul se închide.

Lipsa de informare a mediilor vestice cu privire la artiştii noştri (cu excepţiile celebre) este dublată şi de insuficienta cunoaştere în ţară a ceea ce înfăptuiesc ei în afara graniţelor (de aici, uneori, confuzii în aprecieri întemeiate mai puţin pe date certe cât pe povestiri fantas