Aerodromul din Ardeal, Vinţu de jos?, 23 august 1944, dimineaţa. Piloţii români, buni prieteni cu piloţii germani, alături de care au zburat deseori, se trezesc în ziua aceea singuri, părăsiţi pe ascuns de camarazii lor germani. Înştiinţaţi în secret de ce se petrecea la Bucureşti, aceştia decolează pe furiş, iar puţin timp după aceea îi bombardează pe români. Şi erau ca fraţii. Ca toţi aviatorii, între ei, indiferent de naţionalitate, pericolul comun apropiindu-i... Plecaseră încet, ridicîndu-se parcă supăraţi de la mesele lor, spre nedumerirea românilor, care credeau că se supăraseră din cauză că unii pierduseră al poker cu o seară în urmă... Aşadar, fuseseră anunţaţi. Iar românii, miraţi, îi văzuseră echipîndu-se grăbiţi, apoi îndreptîndu-se spre aerodromul lor comun şi decolînd val-vîrtej. Mărturie auzită de la un intermediar, al cărui nume nu contează. Sigur e că, făcînd armata la aviaţie la Buzău, la Flotila III Informaţii apoi şi la Turda, Alba Iulia, mă aflam în mediul special în care astfel de veşti circulau repede.

Aşadar, mă gîndeam în ziua de 23 august 1944, ca elev teterist la aviaţia de navigaţie, că nemţii le-o făcuseră, mitraliind barăcile camarazilor români... Nu mai ştiu dacă fuseseră şi victime. Curios amănuntul, la vremea respectivă, nici nu fusese luat în seamă.

Prima mea reacţie, ca militar, fusese una de revoltă. Deşi nu trecuseră nici 24 de ore de cînd regele Mihai îl arestase pe Antonescu, întorcînd armele împotriva foştilor aliaţi.

Ne-legiuirea făcută de tine rar de tot o pui în cumpănă cu nelegiuirea altuia. Ceva mai tîrziu, după ce de la Turda şi Alba-Iulia coborîserăm spre Bucureşti, la Pipera, începusem să văd altfel lucrurile. În ciuda ororii pe care mi-o provocase evenimentul, începusem să mă gîndesc că trădarea, în fond, era de-o parte şi de alta şi că germanii fuseseră îndreptăţiţi să facă ce făcuseră, ca r