Existenţa ca limbaj, exasperantă, dramele metafizice trăite numai prin posibilităţile cuvintelor, înguste, strâmbe, bizare, expresia ca un turbion de senzaţii, şi toată viaţa ca o disperată şi patetică încercare de a fi prin cuvinte, de a institui realitatea lor evanescentă, iată temele volumului de poeme aparţinând lui Bogdan Ghiu, apărut la Ed. Pontica sub titlul Pantaloni şi cămaşă.
"Îmbracă-te cu ce ai mai bun. Pantaloni şi cămaşă. Caută să nu şifonezi veşmântul de pe tine. Stai în picioare. Cămaşa se va murdări singură, pantalonii se vor boţi de la sine. Vei vedea cât de viu şi de rău poţi să fii. Vei auzi cuvintele pe care nu le spui. Degeaba tot încerci să te smulgi de pe loc, să porneşti. Eşti drum şi drumurile sunt fixe. Îmbracă-te cu ce ai." (Spaima şi respectul de a fi, în totala indeterminare a poemului sau brusca, paradoxala afazie: "Cuvintele nu cuvântează. Noi cuvântăm, cuvântuim, cuvântătorim. Ele fac altceva: ele sunt.").
Obsesia cuvintelor şi a condiţiei lor perisabile e chinuitoare, ele sunt vehiculele neliniştii metafizice, prin ele vidul e resimţit acut, cu accente hamletiene: "Cuvinte. Cuvinte. Cuvinte. vase împrăştiate. Suflete străine bat încolo şi încoace. Explic de ce acestea nu sunt urmele unui dezastru.(...) Mai bine nu. Decât fantoma poeziei mai bine nimic. Cuvinte. Zaruri părăsite." Ca vehicul al lui a fi, actul de a scrie e şi dramatic şi derizoriu în acelaşi timp, aproape la modul ionescian: "Dacă aş avea suflet, acum, probabil aş scrie. Dar dacă aş avea cu adevărat suflet, acum cu siguranţă n-ar trebui să scriu. Cum, însă, nu am deloc suflet, nu-mi rămâne decât să scriu".
Sentimentul insuficienţei, al neputinţei interioare de a se salva transpar la fel de dramatic: "Încep să scriu tot ce mi-a venit vreodată să scriu şi n-am scris ca să nu consum, să nu pierd, din teama de-a nu mă risipi, prea repede, dintr-o
