"Nu aveam decât puţină încredere în mijloacele mele şi găseam fără greutate în mine tot ceea ce îţi trebuie ca să te urăşti; dar eram puternic prin dorinţa fără margini de a fi net, dispreţul pentru convingeri şi idoli, dezgustul faţă de tot ce e facil şi sentimentul limitelor mele" (II, 12).
Dacă n-aş fi tradus-o, ar fi una din acele fraze care te lasă mut. Le citezi şi nu simţi nevoia să mai adaugi ceva. E starea pe care mi-o dă poezia, adevărata poezie. Nici nu sunt în stare s-o comentez, dar nici nu se cuvine. Tot ce poţi să faci pentru poezie este să creezi un spaţiu de protecţie în jurul ei.
Aşa, tradusă, traza lui Valéry îmi dă voie să glosez. A fi un spirit liber înseamnă nu numai a nu avea idei preconcepute. Înseamnă şi a-ţi părăsi ideile, îndată ce le-ai conceput. Eşti mult mai sprinten când nu porţi în spate un cufăr cu bunuri proprii. Şi, bineînţeles, când ai luciditatea de a nu întreţine nici un mit. Abia atunci, închizând cercul nu te întorci de unde ai pornit. Ceea ce a fost neîncredere în tine a devenit conştiinţă a limitelor. Conştiinţă, aş spune, nu - ca Valéry - sentiment.
Şi imediat îmi amintesc un titlu, Mes propriétés, al lui Michaux. Mi-l amintesc şi pe prietenul lui, Cioran. Ei au proprietăţi, ei duc un sac în spinare. Un sac cu merinde: obsesiile lor. Obsesiile le vin din inconştient. Ele fac din ei nu spirite libere, ci mari scriitori. Adică, între altele, oameni în stare de orice. În stare să nu ţină seama de limitele lor.
*
"Orice spirit pe care-l găsim puternic începe prin greşeala care-l face cunoscut" (II, 16). Dacă Valéry ar fi scris fraza aceasta într-o carte de reflecţii personale, ar fi fost facilă, ca tema sinuciderii la Cioran ; adică, pledoaria pentru anonimat a unui om cum nu se poate mai cunoscut. Valéry a fost abil: şi-a încredinţat ideea unui personaj, Monsieur Teste. Aşa
