Nu ştiu dacă Valeriu Cristea a apucat să-şi vadă tipărit Dicţionarul personajelor lui Creangă, carte al cărei an de apariţie, înscris pe copertă, este 1999. Tot 1999, februarie, este datată scurta notă explicativă din deschidere, iar la 22 martie, în acelaşi an, criticul murea. Mai probabil este că nu şi-a văzut apărută ultima carte, sortită unei cariere postume. Unei meschine cariere postume, mă văd obligat să adaug, pentru că aşa ni se înfăţişează, cel puţin deocamdată. Dicţionarului i-a fost menţionată apariţia, ici şi colo, dar comentat pe larg nu a fost, cum ar fi meritat cu asupra de măsură.
Nu ne putem referi la Dicţionarul personajelor lui Creangă fără măcar să amintim că Valeriu Cristea este şi autorul Dicţionarului personajelor lui Dostoievski (vol. I, 1983, vol. 2, 1994), operă critică şi eseistică monumentală. De ce Dostoievski şi de ce Creangă, şi mai ales de ce abordarea celor doi scriitori din aceeaşi perspectivă a lumii personajelor, ceea ce îi pune, fie şi indirect, în relaţie, iată o chestiune care ar putea fi şi ea tema unei cercetări sau, oricum, un subiect de reflecţie. Nu intră în preocuparea însemnărilor de mai jos care se limitează la Creangă şi la personajele sale, astfel cum ele apar în Dicţionarul lui Valeriu Cristea.
Încă o trimitere, totuşi, la Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, pentru a arăta că, asemeni aceluia, cel de faţă este unul complet, o înfăptuire a cărei miză a fost atotcuprinderea. Nu singura miză dar una din cele importante, un punct de program al autorului care avertizează: "Toată lumea, şi cei care poartă şi cei care nu poartă nume, va răspunde la "apel": Nic' a lui Ştefan a Petrei, Ştefan a Petrei, Smaranda, Smărăndiţa, părintele Ioan, bădiţa Vasile, Irinuca, mătuşa Marioara, mătuşa Măriuca, moşneagul din târg, un humuleştean, un lainic de şcolar, un vădăoiu bătrân, o babă...".
O enumerare
