La moartea tatălui său, în iunie 1912, Mateiu se prezentă la uşa locuinţei din Berlin, în mare ţinută de doliu, mai solemn ca oricînd, smulgînd surorii sale, Tuşchi, luată pe nepregătite, un ţipăt de spaimă. Imperturbabil, fiul neconsolat emise, în limba franceză, cu defectul de pronunţie cunoscut, fraza de rigoare: "Je suis venu voav feu mon pev", şi intră în apartament, spre a se reculege la căpătîiul defunctului.

Întors în Capitală, după împlinirea pioasei datorii, inseră, prin mijlocirea bunului său Uhry, redactor la "L'Independance roumaine", un anunţ în publicaţia respectivă, în care, foarte de sus, preciza că numai el era, în ţară, legitimul reprezentant al familiei - aceasta spre a pune în gardă buna societate care citea gazeta în limba franceză, faţă de eventualii profitori ai unei nedorite omonimii - de fapt rude colaterale, dinspre partea lui Costache Caragiale.

Tocmai de trista împrejurare a dispariţiei părintelui său, care cauzase mare emoţie, amestecată cu un sentiment de culpabilitate în societatea românească, s-a folosit spre a obţine, în ceasul al doisprezecelea, postul de şef de cabinet la ministerul domeniilor, condus de mîna dreaptă a lui Take Ionescu, Al.Al. Bădărău, bărbat politic reputat mai cu seamă ca elector, întru care mai era numit şi "Vulturul Moldovei". În ultimii săi ani de viaţă, I.L. Caragiale se alăturase partidului lui Take Ionescu, grupare de oameni noi, fără a ajunge, spre marea lui dezamăgire, la ocuparea unui scaun de deputat. La moartea celui mai ilustru intelectual ce aderase la formaţia lor, conservator-democraţii se aflau într-o poziţie destul de delicată. Lui Alexandru Bădărău i-a mărturisit Mateiu, într-o străluminare de inspiraţie, că ultima dorinţă a părintelui său ar fi fost de a-l vedea ataşat pe lîngă liderul takist. Minciuna pioasă îşi făcu efectul, candidatul la postul de şef de cabinet, post în