In ultimul timp, de cind cu „legea Ticu“, cu CNSAS si dosarele pe care el le are sau viseaza ca le are, sintagma „politie politica“ a ajuns pe buzele tuturor. Intrebarea este in ce proportie fosta Securitate era „politie politica“: era cu toptanul astfel sau mai avea si indatoriri „patriotice“, dedicate servirii interesului national? Sau „interesul national“ nu era altceva decit interesul politic al statului comunist in mare si al clanului Ceausescu in detaliu (daca aceasta a putut constitui vreun „detaliu“)?

La toate aceste controverse curg raspunsuri diverse in functie de pozitia respectivului in fostul sistem si de interesele sale in actualul. La confuzia rezultata, „Cuvintelnicul“ nu-si propune sa ofere limpezile solutii pe care omenirea este in drept sa le astepte de la el; totusi, el poate sugera o schita simpla si destul de eficienta pe care, nu ne indoim, cercetatorii noului mileniu o vor lua in consideratie.

Astfel, „Cuvintelnicul“ face observatia capitala ca sintagma „politie politica“ este pleonastica sau aproape. Cuvintul originar, care trebuie vazut in felul „plantei originare“ a lui Goethe, este aici „polis“. Cum stie toata lumea buna, „polis“ insemna in limba lui Pericle „cetate“ „urbe“, „oras“. Dar fiindca grecii nu inventasera inca natiunea si cu apendicele ei tumefiat – statul national –, ci traiau ca prostii grupati pe orase-state, „polis“ insemna si stat. De aici, lucrurile s-au diversificat: mai intii, avem adjectivul: „politikos“.

Ce inseamna exact „politikos“ e mai greu de spus: evident, in principiu, ceea ce tine de cetate, de oras, chiar de societate, dar si ceea ce apartine statului. Astfel ca, pe de-o parte, adjectivul a ajuns sa insemne „social“: iarasi toata lumea buna stie ca, la Aristotel, omul este un „animal social“, adica are nevoie de ceilalti semeni, altminteri fiind el neterminat. Or, daca are nevoi