Mihai SORA
Citeva crochiuri si evocari
Editura Scrisul Romanesc, 2000,
176 p., f.p.
Imprevizibila si nu tocmai aceasta carte a lui Mihai Sora, cu irizatii memorialistice si deschideri variate, existentiale, (auto)formative, discret-hermeneutice, „vagante“ problematic si stilistic. Filozoful limbajului lasa aici, in buna masura, deoparte preocuparile „specializate“ (pe care, oricum, nu le asumase autotelic nici in celelalte carti, poate cu exceptia primeia) si evoca oameni pe care i-a cunoscut ori nu – de la Eminescu pina la Virgil Ierunca –, deruleaza ipoteze de lucru spontane si conexeaza ideatic la modul fericit-neconstringator. „Plaisir“-ul vizibil al rememorarilor, al acestor „schite“ care au si granulatiile lor de febrilitate nu poate sa nu se transfere si lecturii, programata parca sa devina, la rindul ei, operatie de-a dreptul hedonista, asumata ca integralitate, caci – la polul ei! – necoercitiva. Discursurile parcurse sint „mixte“, cuplind afectivitatea cu o deloc ostentativa livrare a informatiei personalizate sau „enciclopedice“, stilul – chiar usor arhaizant – are foarte multe resurse germinative, o anume vioiciune a patinei, iar „demonstratiile“, fara a scapa nici un moment de sub control, nu exclud retractarile autoironice si repozitionarile. Sint cautate mai ales acele „teme“ (pe care le-as numi arhiteme) ale propriei reflexivitati: raporturile eu-lume-limbaj, substraturile, conditionarile, posibilitatile dialogului, chiar si in textele de fata, (aparent) „monologice“, dar autorul probeaza si o mare disponibilitate a plierii pe substanta personalitatii celui vizat, fara a se lasa „absorbit“ de ea, probabil tocmai pentru ca propriul mecanism mental este atit de rodat.
Sint recunoscute calitati, simptome ale conjunctiei cognitive, dar si disjunctii: „Eu ii sint recunoscator. Eu stiu ca Nae a fost un om plin de
