Alina Mungiu-Pippidi ne face o surpriză de zile mari, publicând un roman, Ultima cruciadă, comparabil ca valoare cu Orbitor al lui Mircea Cărtărescu şi Recviem pentru nebuni şi bestii al lui Augustin Buzura - pentru a lua exemple din perioada postcomunistă. Ca factură, cartea nu are termen de comparaţie, nici după şi nici înainte de 1989. Este vorba - exact aşa cum se afirmă în textul-reclamă de pe ultima copertă - de un "roman deopotrivă istoric, poliţist, iniţiatic, oniric, psihologic şi politic". Mai ales politic, ar trebui precizat. Într-un limbaj epic bine însuşit, fără nici o alunecare în teoretizări aride, în interpretări tendenţioase etc., autoarea reflectează asupra soartei poporului român. Ea se înscrie astfel printre puţinii autori români care de-a lungul timpului şi-au făcut datoria de-a se întreba - măcar - ce viitor are ţara lor.
Construit cu îndrăzneală artistică pe două planuri temporale între care se află o prăpastie de peste patru secole - anii 1526 şi 1935 -, dar care interferează, totuşi, datorită similitudinii unor aspiraţii politice, romanul impresionează prin anvergura viziunii, prin suflul său istorico-metafizic.Dar cel mai impresionant este faptul că autoarea l-a scris la douăzeci şi ceva de ani! (Născută în 1964, a lucrat la el în perioada 1987-1989, iar în 1999 l-a revăzut.) Începem să o privim altfel pe Alina Mungiu-Pippidi. Întotdeauna i-am admirat inteligenţa, mobilitatea intelectuală, spiritul ofensiv, dar am tratat - cel puţin unii dintre noi - cu o anumită ironie ambiţia ei de a-şi lua răspunderi mari sau chiar de a se erija în erou civilizator al societăţii româneşti. Pentru ca acum, citind romanul Ultima cruciadă, să constatăm că o asemenea încredere în sine era îndreptăţită, având acoperire într-o înţelegere cuprinzătoare şi inspirată a istoriei românilor.
Protagonistul romanului este un diplomat român dinainte
