Termen de aparenţe neutre, neologism cenuşiu de origine franceză, aflat deci printre cele mai şterse cuvinte ale limbii române, cota a avut şansa cîte unei resemantizări rapide care a scos-o din anonimat. Şi nu sub formă benefică.
Dacă aşa-numitele "cote ale apelor Dunării" reprezintă o melodie familiară şi indiferentă, sunet de fond printre altele, cotele din primii ani de regim comunist - adică obligaţia ţăranilor de a-şi oferi statului, pe gratis, recolta au devenit o noţiune criminală; de ea se leagă tragedii umane greu de uitat. "Darea cotei" reprezenta atunci o chestiune de viaţă şi de moarte, putînd duce la distrugerea fizică a oamenilor. Aşa că, multă vreme după ce "cotele" de acest tip dispăruseră (deoarece gospodarii satelor, chiaburii, fuseseră definitiv lichidaţi), cuvîntul a continuat să-şi poarte în lumea satelor aureola pestiferantă, provocînd pînă astăzi oroare.
Iată că de curînd, în multe ţări occidentale printre care şi în Portugalia, "cotele" au revenit pe tapet. Din fericire, nu mai sînt asasine, nu mai provoacă tragedii, pentru că limita lor supremă o reprezintă drama, iar zona preferată - comedia. Actualele cote se referă, simplu, la prezenţa obligatorie în proporţie de 50% (atenţie - obligatorie!) a femeilor în toate organele reprezentative ale statului. Formele suveranităţii democratice (consilii comunale, consilii provinciale, parlament, guvern) vor trebui de acum încolo să se compună pe jumătate din femei. Aşa, ca să se facă dreptate! Recentele alegeri municipale din Franţa s-au desfăşurat după această regulă, tradusă cu scrupulozitate în fapt. Iar ţările Europei Occidentale vor cădea, se pare, sub regimul cotelor, unele după altele.
S-ar putea ca măsura compensatorie a cotelor să stîrnească admiraţia grupului politically correct, după cum s-ar putea ca această măsură să calmeze multe oftaturi ce vin de departe. Da
