La 20 aprilie, la Uniunea Scriitorilor, vor fi alegeri. Consiliul de Conducere, Comitetul Director şi toate organismele vor fi înnoite. Bătălia cea mare se dă pentru preşedinţie. Cu un tam-tam absolut neobişnuit. E o noutate, aceasta, în viaţa Uniunii de după 1989. Şi chiar dinainte, cînd preşedintele era mai degrabă numit decît ales, deşi formalitatea votului (şi încă secret) exista. În ciuda acestui fapt, preşedinţii succesivi nici n-au fost foarte răi (iar unii au fost chiar foarte buni), cu excepţia, dacă mă gîndesc bine, a poetului Virgil Teodorescu, care, dînd peste el cutremurul din 1977, a avut neşansa de a trebui să cedeze din patrimoniul Uniunii valori materiale şi morale cîştigate cu trudă de către predecesori, inclusiv clădirea de pe Kiselef, unde e azi sediul central al PDSR. O miză enormă aveau în schimb alegerile pentru Consiliu, care a jucat un rol excepţional la sfîrşitul anilor '70 şi la începutul anilor '80, oficialitatea găsind ac de cojocul lui abia într-un tîrziu, cînd, pur şi simplu, nu i-a mai permis funcţionarea şi cînd o tentativă de convocare, făcută statutar de o treime din membrii săi, a condus la foarte aprige chemări la ordine ale protagoniştilor pe la forurile de partid şi de stat. În deceniul din urmă Uniunea n-a mai părut să intereseze pe mulţi, nici măcar pe membrii săi. Poate doar în 1990, cînd euforia libertăţii proaspăt dobîndite nu se stinsese şi la Sala Palatului, cu ocazia adunării, era aproape o sărbătoare a breslei. În fruntea ei a venit atunci Mircea Dinescu, aurolat de curajul lui de fost disident. Lipsa cronică de fonduri, apoi, cu toată inteligenţa financiară a ultimului preşedinte, L. Ulici, statutul profesional şi social incert, descentralizarea vieţii culturale au împins Uniunea într-un con de umbră. Pentru preşedinte nu doar n-a mai fost nici o dispută, dar candidaţii trebuiau rugaţi să accepte. Aşa încît anima