Teatralitatea supliciului nu este o creaţie a secolului XX: nu în zadar a glosat Michel Foucault pe marginea unui "teatru al pedepselor" şi al unor "saturnale" punitive existente în secolele anterioare. În pieţele publice unde aveau loc, odinioară, execuţiile, teatralitatea era explicită, căci mulţimea era consacrată ca masă de spectatori. În secolul XX, spectatorii sunt fie foste victime torturate, fie virtuali supliciaţi, aceasta este una dintre diferenţele esenţiale. Odinioară, supliciile şi execuţiile erau însoţite de o adevărată fiestă a mulţimii (muzică, dans, băutură, mâncare), până când autorităţile au interzis astfel de exaltări şi descărcări ale gloatei, considerându-le sfidătoare şi necuvenite. Teatralitatea mulţimii transforma execuţia (sau tortura) într-un carnaval/festival cu toate ingredientele necesare; doar măştile lipseau (singur călăul purta cagulă). Acesta avea mişcările prestabilite, făcând caz de statutul său de maestru de ceremonii. Torţionarul secolului XX preia, uneori, câteva din exaltările mulţimii de odinioară, dansând şi cântând în timp ce chinuie victima; cu alte cuvinte, preia teatralitatea gloatei. De altfel, victimele secolului XX vor fi aproape întotdeauna supliciate de mai mulţi indivizi, de o "haită", de un grup de călăi care se azmut, excită şi degustă supliciul. Astfel, torţionarul modern devine şi spectator şi actor, în acelaşi timp. Mai există, însă, o deosebire marcantă faţă de omologul din secolele anterioare: mulţimea îi pretindea călăului să execute cu acurateţe suplicierea şi uciderea victimei; dacă greşea, călăul risca să fie linşat, iar victima putea fi iertată, acordându-i-se dreptul la viaţă. În secolul XX, chiar dacă greşeşte, torţionarul este pedepsit rar; el nu mai urmăreşte, neapărat, acurateţe în practicarea meseriei sale, ci prelungirea agoniei victimei, indiferent dacă această agonie este una "curată" sau "