După piesa în şase acte Cadavrul viu, Tolstoi n-a mai scris nimic important, în afară de nuvela Hagi Murad. Asta se întîmpla în 1900. Autorul avea 72 de ani. Subiectul piesei îi fusese inspirat de un fapt divers, petrecut prin 1897, cînd un bărbat îşi înscenase o sinucidere, iar soţia i se recăsătorise. Ca şi în piesă, adevărul se aflase şi urmase un proces. Personajul lui Tolstoi, Protasov, nu e însă doar un alcoolic şi un destrăbălat. E un om care nu găseşte nici un sens vieţii, un disperat de condiţia umană. El fuge de acasă, ca însuşi Tolstoi, voind să-şi piardă urma. Sinuciderea lui nu e o farsă, ea e pur şi simplu ratată din neputinţă. Dacă nu şi-ar fi povestit, la beţie, viaţa, Protasov n-ar fi devenit un cadavru viu şi n-ar fi tulburat liniştea familiei sale. În orice caz, el n-a dorit asta. E în fond un om generos, bun, cultivat. Doar că nu poate da vieţii lui un rost şi, deşi îşi iubeşte soţia, o părăseşte ca s-o dezlege de orice obligaţie, de el însuşi, care-i este povară, crezînd că aşa o face fericită.

În spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti rolul lui Protasov (singurul cu greutate în dramă) e interpretat de Mircea Rusu. După părerea mea, actorul îşi joacă excepţional personajul. Nu e deloc simplu. Din cel puţin două motive. Întîi, dată fiind lungimea şi complexitatea rolului. Aproape trei ore, Protasov n-are timp să răsufle. Rolul merge în crescendo. De pe la jumătatea piesei înainte, Protasov e singurul care contează pe scenă. El ţine în spate spectacolul. Mircea Rusu face un rol de dramă psihologică, dar cu elemente de comedie. Era în intenţia lui Tolstoi să amestece registrele. Actorul e patetic, dar şi comic; măsoară exact trecerea de la gravitate la farsă; în prăbuşire, găseşte mereu cuvinte sau gesturi spirituale care amintesc de condiţia lui de om citit, de intelectual; glisînd astfel între atitudini sufleteşti opuse, nu