Pentru generaţia mea, Cadavrul viu e mai plin de viaţă decît pentru alţii. Are vocea declamatoare a lui Ion Manolescu, la "teatru la microfon", în copilărie, are întruchiparea lui Alexei Batalov din filmul lui Vengherov, din tinereţe, cu cîntece ruseşti pe care le cîntam şi noi, la chefuri (Pei do dna, Feodor Vasilievici!), are bibliografia "omului de prisos". Cu atît mai mare mi-a fost deci curiozitatea să văd cum învie Gelu Colceag Cadavrul... pentru publicul 2001. Mă temeam că, pentru cei de azi, suferinţa şi cauza decăderii lui Fedea Protasov ar fi de competenţa unui psihiatru, a Alcoolicilor anonimi, sau că "drama mică" ar putea fi redusă la faptul divers, modernizat "cu inovaţii" pe gustul comun de telespectator Pro Tv.
Nici vorbă de aşa ceva. Cadavrul viu al lui Gelu Colceag de la Naţional are toate datele să facă săli pline fără să-l trădeze pe Tolstoi. Marele merit al regizorului acesta e, în primul rînd. Chiar dacă nu se mai ştie ce era comme il faut-ul de care fuge Protasov, se înţelege de minune că e un mod de viaţă mincinos, nu faţă de alţii, ci faţă de tine însuţi. Lui i se opune ispita vieţii plenare, băutul pînă la fund al paharului celor lumeşti, în căutarea unor sensuri justificatoare. Surogat al libertăţii e tractirul ţiganilor, unde alcoolul şi petrecerea descătuşează sufletele. Ideea lui Gelu Colceag de a personaliza mai accentuat companionii de pierzanie de "la ţigănci", punîndu-le pe seamă extrase din nuvelele tolstoiene - Moartea lui Ivan Ilici, După bal, Sonata Kreutzer ş.a. - e excelentă şi aduce un plus de forţă filonului dramatic central. Primejdia discursivităţii e anulată prin dinamica şi culoarea corurilor şi dansurilor - în exces, totuşi, în prima parte, bătînd spre musical şi uşor spre kitsch, ca şi lipitura spectaculoasă, "de efect", cu cei patru crai de Curtea-Veche în ninsoare de confetti.
O contribuţie importan
