După trei luni de guvernare, guvernul Năstase începe să se dea sistematic în stambă. Dincolo de obişnuitele, cotidienele mişmaşuri (numiri abuzive în funcţii etc.) încep să fie percepute liniile de forţă, adică scopurile de lungă durată ale pedeseriştilor. De la transformarea ţării într-o pepinieră de securişti, la anularea libertăţii cuvântului şi la controlul tuturor mişcărilor din economie, România devine, sub oblăduire pedeseristă, o ţară a violenţei insuportabile şi a nesimţirii transformată în politică oficială. Mai nou, bazându-se pe încrengăturile mafiotice în care poliţiştii joacă roluri principale, până şi kurzii ameninţă că vor trece la represalii contra statului român! Aici am ajuns!
Fermitatea premierului, declaraţia care a făcut atâta plăcere presei - "Sediul guvernului se află la Bucureşti" - nu e, de fapt, decât un simptom al nervozităţii ajunse la apogeu. Sigur, guvernul e în Piaţa Victoriei, însă problemele oamenilor sunt distribuite pe toată suprafaţa României. Aş spune chiar că ele se confundă cu ţara. Evident, nu e normal ca un prim-ministru să dea turul halelor de fabrici. Dar nu e normal nici ca acelaşi premier să se deplaseze prin oraş însoţit de coloane nesfârşite de maşini pline de sepepişti. De ce se teme dl. Năstase? Bazându-se pe o majoritate confortabilă, el poate face şi desface absolut orice lege - mai puţin aceea a bunului simţ.
Îl înţeleg pe dl. Năstase că încearcă să-şi facă curaj, lăsând impresia că e stăpân atât în ţară, cât şi în propriul partid. Realitatea tristă e că stă pe scaune mult mai şubrede decât îşi imaginează. Să nu ne iluzionăm că electoratul PDSR-ului e altceva decât convertiţii sinceri la comunism. "Clasa muncitoare" nu-şi doreşte decât păstrarea sistemului etatist, sau, acolo unde s-a produs privatizarea, reetatizarea urgentă. Aşa se înţelege la noi reforma. Cineva (statul, investiorul) e obliga
