Cornelius Tacitus a debutat literar, publicând elogiul funebru al socrului său, Iulius Agricola, celebru comandant roman, cuceritor al Britaniei la sfârşitul secolului I d. Cr. În primele trei capitole ale elogiului istoricul latin descrie în formule rămase definitive tirania împăratului Domiţian, în fapt el fixează pentru totdeauna într-un stil lapidar atât de caracteristic lui caracteristica oricărei tiranii. Nu vreau să comentez aici textul, ci să relev un singur aspect care m-a pus pe gânduri, recitind faimoasele pagini. După ce arată că răul produs în profunzime societăţii de către Domiţian a fost atât de adânc, încât remediile pe care le-au încercat Nerva şi Traian au fost prea târzii şi, în consecinţă, nu foarte eficace, Tacit face următoarea observaţie despre consecinţele unei tiranii care urmărea să dirijeze în totalitate viaţa supuşilor săi: "ba chiar intervine plăcerea inerţiei înseşi, iar lenea, mai întâi urâtă, ajunge să fie iubită" (desidia postremo amatur). Vreo cincisprezece ani mai târziu în Anale, arătând modul în care Augustus şi-a impus puterea personală la Roma, Tacit spune printre altele că fiul Divinului Iulius i-a câştigat pe toţi prin "plăcerea pe care o produce inactivitatea" (dulcedine otii pellexit). "Lenea ajunge să fie iubită"!
Absenţa spiritului de iniţiativă este condiţia sine qua non a existenţei pentru orice regim dictatorial şi, de aceea, distrugerea personalităţilor, indiferent de domeniul de activitate, este acţiunea prioritară a tuturor despoţilor, fie ei luminaţi, fie nu. Iar consecinţa acţiunii despotului este robotizarea omului, căci inactivitatea treptat devine mai mult decât o obişnuinţă, ea se transformă într-un mod de viaţă adoptat cu plăcere de cea mai mare parte a societăţii. "Lenea ajunge să fie iubită"!
Tirania lui Domiţian a durat cincisprezece ani, "un răstimp imens pentru o viaţă de muritor" - gra
