Este cunoscuta antipatia dlui Adrian Marino fata de literatura, fata de fictiune sau de inventia estetica, notiuni de care s-a delimitat prea categoric si prea adesea pentru a nu ne trezi interesul fata de o pozitie atit de contradictorie, cel putin in aparenta, cu principala sa indeletnicire care se plaseaza, oricum am privi lucrurile, in contextul literaturii. Adrian Marino nu are incredere in „literatura“ (pusa dinadins intre ghilimele) pentru ca aceasta falsifica realitatea, el isi manifesta „starea de spirit decis «antiliterara», «antipoetica»…, acelasi dezgust de literatura artificiala, conventionala, «facuta», de -isme, de «poezie» confectionata «estet», de scheme rasuflate, banale… sufocare si suprasaturare de ieftina «literatura» in momente acute… Raportata la… experienta, «literatura»… pare un fel de farsa, un mic fenomen de impostura“ (in Carnete europene, p. 12). Si mai departe, intr-un alt context: „…nimeni nu intuneca mai mult fapte si lucruri limpezi… decit autorii“ (idem, p. 14). Mai recent si neincatusat de vechile noastre retineri, D-sa defineste literatura ca „intentii pur estetice, beletristice, imagistice, «a face frumos» cu orice pret etc.“ si conchide sec: „Nimic mai strain de preocuparile mele“ (in Prefata la Evadari in lumea libera, 1993, p. 5). In alta parte: „Ce am eu in comun cu tipul de «poet», de «scriitor»…?“ Este firesc deci ca D-sa sa-si afirme cu orice ocazie, ostentativ, „spiritul «neliterar», de «autenticitate»…“ (Prezente romanesti si realitati europene, 1978, p. 69).
Adrian Marino respinge deci ideea unei asemenea literaturi, puse intre ghilimele, artificiala, gratuita, autosuficienta, dupa cum neaga si cea mai vaga intentie de a scrie asa ceva. El respinge totodata si imaginea eruditului, a cercetatorului uscat, livresc, cu judecati izvorite din „…generalizari superficiale, gazetaresti“ (p. 19). In acelasi timp, con
