Obiectele tac in continuare in jurul meu. Mai mult decit atit, suprafata lor devine pe zi ce trece mai alunecoasa.
Mirosul de urzici secerate cu batul, de ziduri ude si caramida sfarimicioasa, mirosul de pietre cenusii cu dire de melci, mirosul pamintului imbibat de urina, tarina, praful, nisipul, murdaria, pulberea, namolul, mirosul materiei consistente, al boabelor de zmeura uscate, miros de gard vopsit cu motorina si de abur de locomotiva, de iarba incinsa de soare, de fiare ruginite, mirosul ovazului crud, al porumbului zdrobit in picioare, miros de haine ude, de ziare impregnate cu grasime, de mamaliga fierbinte si de coaja de piine neagra, zgrunturoasa, risipita pe pinzatura mesei ca niste aschii de sticla opaca.
Stau cu ochii deschisi concentrindu-ma asupra propriului meu gol interior, si obiectele din jur, pe care mai mult le simt decit le vad, par sa se prabuseasca intr-o groapa de aer. Ar trebui sa fiu fericit: lumea nu poate exista fara mine.
Uneori ma simt un fel de centru nervos extrem de abstract functionind prin mii si zeci de mii de membre (gesturile, actele si actiunile mele) cu care incearca sa controleze lumea pentru a nu-si pierde identitatea.
Dezgustul meu de tot si de toate, ca un curent alternativ care-mi paralizeaza venele, ceafa si limba. Citeodata visez catalepsia. Cred ca asta e starea metafizica pe care ar trebui sa mi-o doresc. Neantul e prea infiorator, un absolut negativ definitiv compromis de romantism.
Si primavara isi are zilele ei cu lumina intunecata, autumnala, cenusie, sufocanta, cind ai senzatia ca totul in jurul tau s-a oprit in loc si asteapta. Si tocmai atunci ti se intimpla sa nu stii ce sa faci. Simti ca nimic nu te primeste, ca nimic nu ti se poate deschide. Nici camera, nici strada, nici cartile, nici macar televizorul sau aparatul de radio. Cred ca atunci a
