Imi asum statutul meu actual de calator strain prin tarile romane, in acelasi timp bucurindu-ma de o comunitate as spune biografica cu domnul Adrian Marino – sintem amindoi ieseni in exil, dumnealui la Cluj, eu la Ierusalim. Intimplarea a facut sa descopar scrierile lui Adrian Marino inainte chiar de a avea drept de publicare. Au aparut citeva articole, imi amintesc foarte bine, semnate M. Adrian, iar eu, entuziasmat de aceste texte, le-am semnalat colegilor mei ca am descoperit un tinar care promite. Iesenii care cunosteau mai bine miscarea literelor in Iasi m-au lamurit ca nu e chiar un tinerel debutant si m-au lamurit si asupra biografiei de pina atunci a lui Adrian Marino – era, cred, prin ’63-’64 – si de atunci am urmarit cu consecventa tot ce a scris in acei ani, intr-un fel, pot sa marturisesc ca a fost unul dintre maestrii mei in istoria ideilor. S-a intimplat sa fim, in acei ani, si in corespondenta, fara sa ne intilnim, in legatura cu proiectul inceput la Iasi impreuna cu toti colegii mei: Dictionarul literaturii romane de la origini pina la 1900. Spre sfirsitul anilor ’60, intr-una din multele calatorii pe care le faceam la Bucuresti, la Biblioteca Academiei, eram cu o colega si cu un coleg in tren si vorbeam, bineinteles, de proiectul dictionarului la care lucram atunci. In fata noastra era o doamna foarte in virsta care ne asculta cu foarte multa atentie. Dupa o ora-doua, ne-a intrebat: „Sinteti studenti la Litere?“ I-am raspuns ca am terminat, dar ne ocupam de literatura. „Ati auzit de Adrian Marino?“ „Am auzit, am citit tot ce a scris pina acum.“ „E baiatul meu.“ Era mama domnului Adrian Marino. Foarte in virsta, foarte vie in dialog. Ne-a facut cu multa mindrie un fel de biografie intelectuala a fiului ei, ce a publicat, la ce lucreaza si cum a fost asistentul lui Calinescu si asa mai departe, trecind peste cei cincisprezece ani (eu stiam de acel hiat