Din motive – ca sa zic asa – personale, despre care nu e acum momentul sa vorbesc, n-am participat la Conferinta nationala a Uniunii Scriitorilor. Asemeni intregului „val“ generationist afirmat in anii ’80, am intrat in rindurile ei imediat dupa caderea regimului comunist. Incepea democratia. In atmosfera de euforie de atunci, se spunea ca primirea noastra, a tinerilor carora Partidul Comunist le barase accesul in Uniune, era o „reparatie morala“. Impreuna cu multi dintre colegii mei, am si fost imediat alesi, la Adunarea Generala din aprilie 1990, in Consiliul de conducere al organizatiei. E-adevarat ca articolul pe care l-am scris in Contrapunctul nostru de atunci despre marele conclav al literatorilor se intitula De ce au tacut tinerii. La Adunarea Generala, tinerii cam tacusera…
De-atunci incoace, totul s-a complicat, viata literara si culturala s-a diversificat, in buna „rima“ cu pluralismul societatii libere, al democratiei. Iarasi – lucruri de discutat cu alt prilej. Am participat si la Adunarea din iunie (cred) 1994, care s-a incheiat prin propria ei aminare, apoi la reconvocarea din februarie 1995. Atmosfera se degradase, unii cereau reformarea Uniunii, altii se impotriveau cu mult si zgomotos succes. Ca si regiile autonome, ca SIDEX-ul, ca toti colosii institutionali care si-au prelungit functionarea in postcomunism, organizatia scriitorilor prefera inertia, profitabila pentru unii, preferabila pentru massa mai tematoare de schimbare decit atrasa de perspectivele unui alt tip de functionare pe piata culturala atit de schimbata a anilor ’90. Asta insemna – inseamna – alt tip de raportare la context, la toate contextele literaturii, alte mentalitati, o sporita responsabilitate, asumarea conditiei de independenta a scriitorului intr-o lume in care regulile jocului nu mai sint stabilite „de sus“…
Era – este – greu! Trebuie sa te adapte
