Pe la începutul anilor 80 se lansa în Statele Unite voga unei noi direcţii în teoria şi critica literară, cunoscută sub numele de "deconstructivism". Indisociabil legat de numele unor Paul de Man, Jacques Derrida, J. Hillis Miller sau Barbara Johnstone, deconstructivismul nu poate fi declarat mort, la două decenii după apariţia sa. Dar pe lîngă faptul (oarecum inevitabil) că nu mai are vitalitatea începutului, e limpede că nici nu a reuşit să îndeplinească profeţia lui Paul de Man, şi anume să cartografieze întreaga istorie literară cu instrumentele şi metodele sale noi, să conceapă, cu alte cuvinte, o nouă hartă a tradiţiei literare. Deconstructivismul a pierdut în mod cert din vigoare şi prin forţa unei conjuncturi politice - scandalurile iscate în jurul lui Paul de Man după dezvăluirile legate de activitatea lui din timpul războiului. Oricît de înverşunat l-ar fi apărat discipolii şi prietenii, numele lui Paul de Man a rămas - cel puţin pentru unii - compromis. E păcat să judecăm calibrul intelectual al unei metode după calibrul moral al celor care o propun. Pentru reprezentanţii Noii critici (din anii '40 şi '50), acesta era un truism, cum e şi pentru deconstructiviştii înşişi. Dar pentru anumite facţiuni literare, animate de alte principii şi propulsate de alte ambiţii, distincţia nu mai e chiar atît de clară.

Însă indiferent de apetenţa pe care o avem pentru noţiunea de metodă sau de şcoală critică în studierea şi înţelegerea literaturii, indiferent cît de impresionaţi am fi de performanţele deconstructivismului - la urma urmelor prea strict condiţionate de farmecul unor idiosincrazii, de inimitabilul unui Derrida sau chiar Paul de Man însuşi - direcţia propusă cu ani în urmă de aceşti critici americani şi europeni prezintă cîteva particularităţi interesante pentru o mai generală înţelegere a felului în care poate fi abordată literatura. Mi-a prile