Meniurile restaurantelor sau sumarele cărţilor de bucate conţin - nu numai la noi - un amestec pitoresc de limbi, asociind autenticitatea şi invenţia, exactitatea şi aproximaţia, urmînd moda şi manipulînd conotaţiile culturale şi sociale ale preparatelor. În cazul românesc, domeniul e foarte instructiv din punct de vedere lingvistic, în etimologie vădindu-se tradiţia asimilării mai multor influenţe (de la sarma la borş, la şniţel, ştrudel, pizza sau hamburger).

Una dintre zonele în care etimologia poate face unele surprize simţului lingvistic comun mi se pare aceea a "fructelor de mare": sintagma e tîrzie, calchiată după franceză (acum se înmulţesc indicaţiile de tip "produse seafood"), dar acoperă o realitate orientală şi mediteraneană cu care lumea românească se familiarizase mai de mult, prin comerţul balcanic. Filologii, cititorii de literatură din secolul al XIX-lea sau ascultătorii răbdători ai poveştilor bunicilor au desigur conştiinţa contactului cu ceea ce, după câteva decenii de întrerupere, a putut să ne pară exotic; istoria cuvintelor o confirmă. Impresia răspândită azi e totuşi de noutate a produselor; o accentuează, desigur, inaccesibilitatea preţului lor: "Gurmanzii pretenţioşi găsesc în magazinele braşovene tot felul de bunătăţi pe gustul lor: fructe de mare, calamar, langustă sau alte "ciudăţenii". Preţurile acestor sofisticate delicatese sînt însă pe măsură" (arhiva on-line a Monitorului de Braşov). În Ion Ghica sau N. Filimon, listele ospeţelor din timpuri fanariote şi post-fanariote cuprind însă mai toate "ciudăţeniile" de azi. Iar despre normalitatea lor în băcăniile (e drept, de lux) de la sfîrşitul secolului al XIX ne poate da o idee foarte exactă schiţa lui Caragiale, Politică şi delicatese; într-un oraş de provincie, băcanul conservator îşi tentează clienta liberală cu asemenea bunătăţi: "Poftiţi să vedeţi şi alte mezeluri... ave