Dacă înainte de 1990 sărbătorile oficiale erau întîmpinate stereotip cu expoziţii foto-documentare şi cu scheme grafice ale succeselor în producţie din ultima perioadă, după 1990 exact acelaşi comportament a fost dirijat către marile sărbători creştine la care s-a primit, pe neaşteptate, slobozenie. Dintre acestea, aşa cum era şi de aşteptat, Crăciunul şi Paştele ocupă un loc privilegiat şi dezvoltă un ceremonial cu totul ieşit din comun. În mod reflex, în preajma lor se mobilizează o amplă recuzită etno-simbolică şi tot ceea ce este considerat tipic din punctul de vedere al mesajului şi al expresiei îmbracă instantaneu haină festivă şi primeşte o înaltă acreditare culturală. Cum în această perioadă, printr-un miracol al astronomiei, întreaga suflare creştinească, indiferent de confesiune, a sărbătorit simultan nu mai puţin miraculoasa Înviere a Mîntuitorului, şi interesul organizatorilor noştri de expoziţii s-a făcut părtaş la acest minunat eveniment şi şi-a îndreptat interesul către mesajul pascal şi către formele culturalo-simbolice ale acestuia. Consecinţa unui astfel de interes legitim este o mică expoziţie de icoane, şi nu numai, deschisă, cu multă parcimonie, într-o sală mai dosnică a Galeriilor Etaj 3/4, spaţiu patronat de Ministerul Culturii - mai nou şi al Cultelor -, prin Oficiul Naţional de Expoziţii. Că această expoziţie este una circumstanţială şi conformistă, fără o pregătire prea insistentă şi fără o cercetare prea elaborată, se poate observa din prima clipă. Plasată în contextul interesului contemporan pentru formele simbolico-artistice religioase, producţia de icoane are, în sine, dar şi în ambientul expoziţional propriu-zis, un statut destul de bizar. Ea este pe jumătate un act gratuit şi laicizat, un stereotip iconografic şi atît, asimilat mai degrabă creaţiei plastice în general, pe jumătate o încercare ingenuă (dar şi niţel interesa